Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Totuşi, „Play-back” ar putea figura la loc de cinste în palmaresul oricărui alt autor. Raymond Chandler – „unul dintre cei mai buni autori ai secolului XX”, după cum afirmă mulţi cu îndreptăţire, este seducător chiar şi în momentele sale mai puţin inspirate. Umorul său fin, observaţia socială pătrunzătoare, o filosofie de viaţă originală, dialogurile spumoase sunt prezente şi în această naraţiune cu destin oarecum ingrat.
De data aceasta, Philip Marlowe apare într-o postură inedită, de parcă ar şti că este protagonistul unui spectacol de adio. Desigur, are aceeaşi capacitate care îl caracterizează dintotdeauna – aceea de a se implica în acţiuni nesăbuite şi păguboase pentru el, trecând uneori prin pericole greu previzibile. Dar spectatorii, care îi aşteaptă cu răsuflarea tăiată evoluţia, au parte de un alt tip de reprezentaţie.
Deşi nu are încă 50 de ani, Marlowe se socoteşte obosit, bătrân, sătul de mizeriile din jurul său, şi fără dorinţa de a afla cât mai degrabă adevărul şi de a face ca dreptatea să triumfe. Este ezitant în deciziile sale, de parcă ar socoti inutil tot ceea ce a întreprins de-a lungul anilor ca detectiv particular. Parcă ar vrea să ne comunice că Răul din lume nu va fi stârpit niciodată, în ciuda eforturilor pe care le fac oamenii buni şi cinstiţi. De aceea, ni se înfăţişează mai vulnerabil ca nicicând, ultragiat sufleteşte. De pildă, în alte apariţii ale sale, ţinea la respect femeile care îl asaltau din interes.
De data aceasta, îşi permite aventuri de o noapte, fără nici o consecinţă afectivă. Însăşi ancheta pe care o întreprinde la solicitarea unor avocaţi, aceea de a urmări o femeie posibil criminală, o abordează fără multă participare emoţională, ca pe o povară, dornic să scape de ea cât mai repede. Totodată, în loc să acţioneze cu aplombul său obişnuit, îşi permite să se lase bântuit de reflecţii amare legate de condiţia umană, sau îi provoacă pe alţii să i se confeseze, deşi mărturisirile lor nu-l ajută prea mult în cercetările întreprinse. Marlowe îşi simte aproape sfârşitul ca personaj şi râvneşte să afle ce rost a avut trecerea lui şi a altora prin lume.
Poate de aceea doreşte să se împace cu unii dintre aceia care i-au fost ostili până acum – de exemplu, pentru prima oară are relaţii cordiale cu poliţiştii, oferindu-le ajutorul şi primind sprijin din partea lor. Mai mult, el, celibatarul convins, nu exclude posibilitatea unei legături amoroase care să nu mai fie pasageră, deşi creatorul lui afirmase odinioară: „Un detectiv cu adevărat bun nu se însoară niciodată”. Protagonistul lui Chandler nu se mai simte bine în rolul care i s-a încredinţat şi se pregăteşte să iasă din scenă, sub o altă înfăţişare. Din această pricină, crimele şi investigarea lor se desfăşoară în fundal.
În excelenta sa carte „Metafizica detectivului Marlowe”, Mircea Mihăieş observa: „Play-back” se întinde pe conturul subţire al unei linii în care orizontul crimei şi orizontul de aşteptare al cititorului tind să se anuleze reciproc.
În 1986 am oferit eu însumi o versiune a acestui roman. A apărut în „Almanahul Flacăra” şi i-am pus titlul „Nimic de vânzare”. Un titlu care mi se pare potrivit şi acum. Fiindcă şi în acest roman, Marlowe nu renunţă să-şi apere onestitatea, refuzând cu îndărătnicie să se lase cumpărat de către diverse dame bogate sau de către grangurii zilei. Din acest punct de vedere, Marlowe apare, ca întotdeauna, imaculat. Este cea mai pregnantă trăsătură a sa, care ne aduce aminte de eroul îndrăgit de zeci de milioane de fani.
