x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Plecarea berzelor

Plecarea berzelor

de Ştefan Mitroi    |    01 Aug 2010   •   00:00
Plecarea berzelor
5847-128130-untitled1.jpgLa intrarea în sat era joi. Prin dreptul şcolii începea ziua de luni. Un pic mai departe, pe la poarta noastră, era vineri, iar în vale, de jur-împrejurul bufetului, îşi făcea mendrele ziua de marţi, pentru ca mai încolo, pe la casa lui Ion Milea, să fie sâmbătă. În vremea asta, în celălalt capăt, la ieşirea din sat, era miercuri. Aşa că atunci când la intrare era luni, în preajma şcolii era vineri, iar în faţa casei noastre marţi. Pentru ăia din centru, unde se afla bufetul, era sâmbătă, după cum pentru Ion Milea şi cei de până la el era miercuri, iar acolo unde se terminau casele, duminică.

Copiii care locuiau în centru, lângă bufet, plecau de acasă miercuri şi ajungeau la şcoală marţi. Cum cimitirul se afla în spatele şcolii, dacă murea cineva în partea cealaltă a satului într-o zi de luni, îl înmormântau, după două zile de priveghi, tot luni. Auzeai pe câte unul spunând despre cel mort: Putea să-şi aleagă şi el o altă zi de îngropare. Aşa, o să-i meargă rău toată săptămâna!

Tatăl meu ieşea sâmbătă pe poartă şi-şi lua ţigări de la bufet miercuri, deşi în mai puţin de jumătate de ceas venea înapoi acasă. Ion Milea pornea spre biserică duminica, dar cum biserica era la intrarea în sat, o găsea cu lacătul pus, căci era vineri când ajungea el aici.
Ca să prindă slujba de la sfârşitul săptămânii, omul trebuia să plece de acasă marţi. Când era duminică pe la mijlocul satului, cei de aici nu ieşeau la câmp pe motiv că este duminică.
Atunci când se întâmpla să fie duminică acolo unde aveau ei de mers la muncă, nu se urneau de acasă pentru că în locul respectiv era duminică. Iar lor le era frică de Dumnezeu să muncească duminica.

Vin la un consult miercuri, trimitea directorul şcolii vorbă la dispensar. Şi venea, dar doctorul plecase la o şedinţă în oraş. Când îl întâlnea, îi zicea de la obraz: Bine, domne, eu te caut să-mi spui ce boală am şi dumitale îţi arde de şedinţe. Doctorul îi răspundea senin că l-a aşteptat toată ziua. Când? Cum când? Atunci când ai spus: miercuri. Miercuri?! Doctorul îl aşteptase într-adevăr pe director, numai că miercurea lui nu se potrivea cu miercurea celuilalt. Când era miercuri la şcoală, era joi la dispensar, iar când era miercuri la dispensar, era zi de marţi la şcoală.
Toate mergeau pe dos în satul nostru. Dar multora le convenea lucrul acesta. Unul era preotul, care avea în fiecare zi de mers la parastase, pentru că nu exista zi să nu fie sâmbătă pe undeva.

Altul era Moache, văcarul, care zicea că el născocise felul în care curgeau zilele în satul nostru. Spunea că i se năzărise aşa din senin să facă o asemenea trăsnaie, şi-o făcuse. Nici măcar nu se ridicase de la umbra măceşului unde şedea. Lucrase doar puterea minţii lui. Aiurea! Moache doar se lăuda. De unde să aibă mintea lui de prost o putere atât de mare? Dumnezeu, care-i făcuse şi pe deştepţi şi pe proşti, stricase, ca să aibă de ce să râdă, ordinea.
Şi mai era doamna Bălţatu, învăţătoarea mea, care credea c-a aflat modul de a nu îmbătrâni niciodată. Fugea întruna dintr-o zi în alta, dar nu înainte, ci numai îndărăt. Dinspre sâmbătă spre vineri. Sau dinspre miercuri spre marţi. Dacă nimerea într-o zi de luni, o zbughea mintenaş către duminică. Săptămâna curgea pentru ea în sens invers, însă anii i se adunau la vârstă normal. Singurul ei câştig era că, deşi îmbătrânea la fel ca şi ceilalţi, nu-şi dădea deloc seama că îmbătrâneşte. Cu neştiinţa aceasta a şi murit într-un târziu. Când şi-a dat sufletul zicea că-i pare rău că n-a apucat să ajungă domnişoară.

În ce-l priveşte pe Voicu Zăpadă, el se plimba prin sat pe bicicletă în căutarea zilelor ce-i conveneau cel mai mult. Azi am chef să mă satur de joi, spunea el, şi-o pornea spre locul unde ştia că e joi. Fugea din joie în joie, până îi cădea cu tronc o altă zi.
Apoi, Dumnezeu s-a pus mai tare pe râs. N-a mai fost duminică deloc. Săptămâna s-a făcut pe urmă de două zile. Una era vara, cealaltă, iarna.
Când cei din dreptul şcolii secerau grâul, mai jos de bufet se înteţea viscolul.
Berzele se zăpăciseră de tot. Nu înţelegeau cum ajung atât de repede în ţările calde.

Când venea ziua să plece, ele se mutau câteva case mai încolo, astfel că puii lor nici nu mai trebuia să înveţe să zboare. Porneau spre noile cuiburi pe jos.
Tata zisese: Să vedem cum o să ne descurcăm fără aripi când ţările calde n-or să mai fie aşa de aproape.
Parcă pentru a-i pune pe oameni la încercare, a mai rămas din toată săptămâna o singură zi.
Poate că Moache avusese dreptate. El scornise totul. Altfel n-ar fi avut cum să fie în satul nostru iarnă tot timpul. Numai un prost ca el putea să pună la cale o asemenea nemernicie.
Aşa cum tata prevestise, oamenii nu s-au descurcat. Dar mai trist decât asta era faptul că berzele se vedeau nevoite să înveţe iarăşi să zboare.

×
Subiecte în articol: poveşti aproape întâmplate