Plecarea din Irak

După zbuciumate dezbateri sau iniţiative controversate, România s-a retras oficial din Irak, moment marcat printr-o paradă a trupelor pe sub Arcul de Triumf. Decizia participării noastre pe un astfel de teatru de operaţiuni s-a luat sub impulsul politic al invitaţiei primite la summit-ul de la Praga din 2002, de aderare la NATO.

Consideram atunci că orice sugestie ve­nită din SUA pentru a contribui militar la o misiune sau alta consolidează calitatea de membru NATO. Pentru momentul acela, gândirea la nivel înalt nu era una greşită. După 11 Septembrie 2001, Ro­mâ­nia a deschis porţile unei cooperări am­ple în domeniul apărării şi securităţii, pe toate iniţiativele vizând combaterea te­ro­ris­mului. A fost o şansă unică, pentru a demonstra aliaţilor că avem capacităţi remarcabile atât în zona de intelligence, cât şi în cea militară.

Aproape simultan, România a decis tri­miterea de contingente în Afganistan şi în Irak. În Balcanii de Vest aveam deja o bu­nă faimă. Combaterea talibanilor şi a re­ţe­lei Al Qaida era una infinit mai legiti­mă decât declanşarea ostilităţilor în pa­tria sângerosului Saddam Hussein. Cu toate astea, asumându-şi un parteneriat strategic cu SUA, ţara noastră a dat do­va­dă de seriozitate şi de predictibilitate. A promis că participă şi a făcut-o. Evoluţia ulterioară a evenimentelor din Irak a de­mons­trat faptul că problema armelor de distrugere în masă nu a fost una perfect justificată, atunci când se vorbea despre pericolul irakian. Cu toate că Saddam utilizase armele chimice împotriva propriei populaţii, că invadase două ţări ca Iranul şi Kuweitul, că reprezenta una din cele mai sinistre dictaturi ale lumii, arme de distrugere în masă nu au fost găsite. Şi acest aspect esenţial pentru care admi­nistraţia americană a decis declanşarea războiului i-a determinat pe mulţi să crea­dă că adevărata miză a fost petrolul. Şi uriaşa industrie americană de armament, un pilon fundamental pentru su­pre­ma­ţia militară mondială a SUA. Perso­nal nu sunt adeptul unor astfel de argumente hollywood-iene, dar nu pot să nu ţin cont de ele.

Contribuţia militară a României în Irak are câteva cifre seci: aproape 10.000 de militari şi câteva sute de milioane de euro cheltuite pentru susţinerea lor în teatru. Destule voci se întreabă ce am căutat noi în Irak şi pentru ce am cheltuit aceste sume, imense în viziunea unora. "Ce căutăm noi în războiul altora, Armata Română are o tradiţie paşnică, să stăm aici, în cazărmile noastre" - cam aşa sunau opiniile celor care s-au împotrivit participării noastre.

Dincolo de problema politică şi disputa privind legitimitatea internaţională a in­ter­venţiei în Irak, ce nu poate fi eventual imputată militarilor, ci politicienilor, exis­tă câteva chestiuni esenţiale, în opinia mea.

Armata Română, una din primele 10 din NATO, şi-a demonstrat capacitatea de proiectare a forţelor în afara teritoriului naţional prin misiunile din Afganistan şi Irak. Acţionând într-un mediu foarte ostil, lucrând 24 din 24 împreună cu aliaţi americani, italieni, polonezi şi francezi, beneficiind de conceptul lecţiilor învăţate, forţele militare româneşti sunt acum infinit mai bune, mai profesio­niste. Câştigul în planul politicii externe şi de securitate prin astfel de participări l-am marcat prin aderarea la NATO.

Pe plan intern, avem acum cel puţin 10.000 de militari foarte bine instruiţi, testaţi în cele mai dure misiuni, cu o experienţă bună ce poate fi împărtăşită camarazilor din România. Nu puţini comandanţi de pluton şi companie cu participări în teatrele de operaţiuni vor deveni comandanţii de brigadă de mâine. Şi asta e un lucru foarte bun.

În aceşti şase ani de amplificare a capacităţii expediţionare, ne-am dezvoltat şi o specialitate remarcabilă în domeniul informaţiilor militare. Sigur nu întâmplător, România va deschide în curând un Centru de excelenţă Humint la Oradea, unde se vor pregăti toţi militarii din NATO pentru performanţă în domeniul culegerii, procesării şi analizei informaţiilor militare.

E o tragedie să vezi că au murit oameni tineri în aceste ţări îndepărtate. Misiunea lor a fost însă benevolă. Nu i-a luat ni­meni cu arcanul. Poate pentru o brumă de bani în plus sau pentru o carieră militară cu evoluţie mai rapidă. Oricare ar fi fost motivaţia, vedem că toţi aliaţii noştri din NATO au pierderi umane în astfel de misiuni. Din păcate, ţara noastră nu face excepţie. Securitatea garantată ca aliat cere şi astfel de sacrificii.

Efortul financiar şi performanţa trupelor noastre nu au fost însă completate de o componentă economică, prin colaborarea strânsă cu autorităţile irakiene. Ma­jo­ri­tatea ţărilor contribuitoare la elimi­na­rea dictaturii lui Saddam şi la stabilizarea Irakului au adus înapoi beneficii, prin con­tracte foarte bune. Capitolul co­merţ exterior, ca şi componentă fundamentală a interesului strategic, rămâne un grav han­dicap al nostru. În Irak şi în alte zone cu maxim potenţial din Orientul Mijlociu.