x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Pledoarie pentru sport

0
Autor: Vasile Seicaru 06 Sep 2009 - 00:00
Pledoarie pentru sport


Sport, mişcare, educaţie fizică... sală! Ai crede că toate-s într-o oală, dar nu e deloc aşa! Am învăţat din facultate că sport însemnă tot ce ţine de performanţă! Mişcare e un termen mai general, iar educaţia fizică ţine strict de latura pedagogică a problemei!

De ce îţi spun despre asta acum? Pentru că de câteva zile mă uit şi mă bucur de Campionatele Mondiale de Atletism de la Berlin! Mă bucur şi în egală măsură mă întristez şi chiar mă revolt (în sinea mea, în interiorul meu, stai liniştit, că nu mă răţoiesc la nimeni)! Ieri, era trecut de miezul nopţii şi stadionul olimpic, locul de desfăşurare a evenimentului sportiv al anului, era plin! Ce mentalităţi, ce deosebire de tot ce se întâmplă pe la noi, câtă bucurie la astfel de participări, ce reacţii la noile recorduri, ca de altfel şi la ratări, ce frumuseţe de stadion, ce oameni frumoşi, deloc nervoşi, câtă lipsă de stres, câtă satisfacţie pe chipuri... parcă eram pe altă planetă!

Priveam şi nu-mi venea să cred că semenii noştri din majoritatea ţărilor civilizate din Europa umplu stadioane, vin şi la fotbal, dar şi la handbal, volei, box, înot (la noi nici nu mai sunt bazine de înot, la ce să vină lumea... ştiu bine asta că am un frate antrenor de înot, iar eu însumi am terminat facultatea cu specializarea înot). Unii comentatori m-ar putea îndemna să-mi văd de muzica mea, să nu mă bag în asta că nu mă pricep, că nu e treaba mea!

Ba e treaba mea, bre, ba mă pricep, că am fost un student şi un profesor foarte bun, şi ştiu cum vine treaba cu mişcarea, cu sportul, şi mai şi văd şi înţeleg printre altele de ce suntem văzuţi şi judecaţi în halul în care suntem, de toată lumea, de absolut toată lumea din jur, că nu-ţi vine să mai vorbeşti limba română când ieşi din ţară, de teamă să nu fii privit cel puţin ciudat pe stradă. Şi Dumnezeu să mă ierte, au dreptate, au perfectă dreptate!

De felul în care e privit sportul, de legi, de importanţa pe care ar trebui s-o dea sportului cei care ne conduc destinele în ţara asta, ţară pe care probabil ar fi trebuit s-o părăsim dacă am fi ştiut că ajungem în starea jalnică în care am ajuns aproape cu toţii, depind toate. Şi ne mai întrebăm de ce arată românii din ce în ce mai rău, de ce sunt atâţia supraponderali, atâţia sedentari, atâţia oameni obosiţi când n-ar trebui, atât de puţine rezultate bune la Olimpiade, la Campionate Europene sau Mondiale, şi culmea, de ce privim cu atâta curiozitate şi uimire semeni de-ai noştri care aleargă prin parcuri sau prin alte locuri pe unde mai există vreun spaţiu verde.

Am văzut cum o campioană olimpică a fost jignită şi acoperită pe timpul antrenamentului ei într-un parc, de mizerii, stropită cu bere şi în ultimă instanţă umilită de oameni care cred că sportul este circ, sau glumă, sau distracţie!

De sus de tot pleacă toate, de la oamenii politici care n-au alergat în viaţa lor nici măcar până la tramvai, n-au jucat nici un joc în viaţa lor, n-au călcat la vreo manifestare sportivă decât atunci când sunt camere de filmat prin preajmă, sau dacă se află în campanie electorală! Numele românilor lipseşte de peste tot de la marile manifestări sportive, şi când apar, rezultatele sunt din ce în ce mai slabe! Păi, cum să fie bune, când nu există baze sportive, bani pentru sport, interes, legi, iubire pentru mişcare şi pentru sport, şi mândrie cum că am putea fi şi noi măcar la start dacă nu pe podium!

Vor trece ani până când sportul va fi din nou respectat în România... poate când la conducerea ei vor veni oameni care vor înţelege şi vor privi altfel lucrurile decât o fac cei de acum... poate vor reuşi cei tineri, cei foarte tineri! Şi atunci poate vor apărea alţii precum Patzaichin, Nadia, Peneş sau Iolanda Balaş! Sportul, ca mod de exprimare şi ca prilej de ambiţie şi de mândrie naţională... ajuns la final, ca un bătrân lipsit de puteri, plin de artroze, artrite, osteoporoze, colesterol şi gaze în stomac! Iată de ce mă revolt, regret şi privesc cu ciudă că la ei se poate şi la noi nu!

Citeşte mai multe despre:   cutia cu romantism

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de