x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Poarta maramureseana

0
Autor: Marian Nazat 18 Aug 2006 - 00:00
Poarta maramureseana


In urma cu vreo treizeci de ani s-a intamplat sa intru intaiasi oara pe-o poarta maramureseana, fara sa am habar despre oamenii locului. Cu ochii copilului care eram, i-am vazut buni, frumosi si primitori. Ne-au intampinat atunci cu calda ospitalitate intre Baia Mare si Ocna Sugatag, Izvoarele si Borsa. Bisericile din lemn, micute si tocmai de aceea la indemana, m-au smuls din tarana campiei si m-au invatat sa cat altfel spre bolta credintei. Cu ceva tulburare si un pic de smerenie. Si tot acolo l-am intalnit pe Vida Geza, sculptorul rezistentei morosene, cu a sa fascinanta si aproape ireala colectie de cactusi. In minunatia aia de culori creata de Bunul Dumnezeu, artistul nu s-a lasat mai prejos si, prin mana sa impodobita cu harul imitarii divine, arta a saltat un prag de maiestrie populara.

Ma aflu iarasi in Tara lui Pintea. Sculptorul s-a prapadit demult, ca si propria-mi copilarie, din care o farama a ramas, in stare de uimire, pe creasta incetosata a Pietrosului. La Moisei, cativa barbati darji, din neamul lui Tomoioaga, ne sfredelesc cu priviri otelite. Si din eternitate ne mustra, ne cearta aspru pentru batjocorirea idealului de neatarnare. Ca d-aia au murit luptand, sa traim liberi si demni, nicidecum sa le fie trimisi nepotii in Irak sau Afganistan! De-ar sti toate astea…

Orasul a imbatranit si el, chiar daca l-au napadit reclamele occidentale. De la Tomoioaga la Mc’Donald’s, ehe, ce mai globalizare! Pasesc pe strazi curate si umbroase, grabit sa-l cunosc in carne si oase pe juristul-scriitor Gh. Buzatu, de care telefonul m-a apropiat pe nesimtite si nezabavnic. I-am promis ca il caut si iata-ma la el acasa. Un septuagenar iscoditor, nevorbit si emotiv, insingurat de soarta intr-un apartament-biblioteca. Cara dintotdeauna sechelele unei poliomielite blestemate si din cauza acesteia s-a ridicat in spirit. Memoria ii e nealterata si amintirile au o suculenta prospetime.

N-au rancezit. Imi arata coltul in care odinioara a sezut Marin Preda, dimpreuna cu Ivasiuc, clujeanul pierit mult prea devreme din pricina de destin. Povesteste despre romanizarea scolii din Sighet pornita de-un legionar si-un caracalean. Vremuri nu usoare, cu activisti de partid, nu toti cununati cu Diavolul. In prima tinerete a crezut ca regimul comunist ii va obloji tatal de ranile frontului si de saracie. N-a fost sa fie, si cel vindecat a fost tocmai el. S-a lepadat de comunism si mai apoi a parasit magistratura, satul de aranjamentele de culise. Il ascult cu un soi de emotie rece si tresar cand imi marturiseste ca nu-l sperie moartea. Nu mai are ce infaptui, si-a incheiat vizita printre vii. Si-a tocmit randuielile cu pardalnica efemeritate, care i-a luat deja sotia in tinutul umbrelor, si orice zi e un bonus nesperat si nedorit. Ii strang mana la plecare, desi as vrea sa-l imbratisez ca pe un frate urcat in etate. Nu se cade, imi zic, e si-asa destula telenovela in jurul nostru. Si fragilitate. S-a starnit furtuna. Ploua nervos si rapait. S-a spart cerul. Nici n-aveam nevoie de altceva dupa orele petrecute cu varstnicul meu coleg. Stropii racorosi imi limpezesc mintea si-mi alunga tristetea. Fasii fumurii se risipesc in zarea stancoasa. O geana de soare raz-bate deasupra Gutaiului stinghera si speriata. Cerceteaza atent intinderea de pamant si se retrage grabnic, astupata de nori vinetii.

Ajung la stadion, unde ma asteapta Tavi Cioltea, pentru care "Prietenia" nu e doar o societate "non profit", ci un crez existential. Molipsitor, de vreme ce are dimprejur prieteni cu duiumul. Osenii se intrec cu morosenii de sar scantei din crampoane, dar la petrecerea noptatica chefuiesc ca la-nceputurile lumii, semn ca timpul s-a oprit, sfidand prezentul incert. E atata hotarare-n ochii lor si e atata mandrie nationala, incat ma gandesc, cu neasteptat optimism, ca nu totul e stricat in sarmana tara. In Maramures, din fericire, timpul a conservat inca romanismul autentic si-n mijlocul altfel aprigilor moroseni, cu suflete nepangarite de miticism si manelism, imi reconsider conditia de roman. De cate ori trec pe poarta maramureseana, ma rog ca istoria zorita dinspre Washington ori Bruxelles sa mai amane Tara lui Bogdan, s-o pasuiasca o tara, sa n-o integreze cu itari si clop in aquisul comunitar al smintitei globalizari.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de