Poezia plăcintarului

În secolele trecute, la Topkapî, în palatul conducătorilor marelui Imperiu Otoman, baklavaua a fost ridicată la rang înalt între bucate, iar la conacele protipendadei prezenţa acestui desert pe masă era semn de mare rafinament. Apropo de baklava, cu care vă veţi delecta cel puţin la nivel de lectură, să revenim puţin la... plăcintele noastre. În vremurile româneşti de demult plăcintăria era la mare preţ. Că plăcintăria era bănoasă o dovedeşte şi urarea „pe greceşte” pe care şi-o făceau fanarioţii ce pofteau la raiul de la Dunăre pe când hoinăreau pe la Stambul: „Na zisis na procopsis, ke is tin Vlahia  megolas plaţintaris” („Mai mare să te văd, să ajungi mare în Ţara Românească”). Este cunoscută povestea lui Costache Negruzzi despre domnitorul fanariot  „mare mâncău de plăcinte”. „Caimac, gogo­şele, alivenci, sarailii, baclavale, plă­cinte învârtite”, nu-l mai săturau.

Un curtean, ciocoi nou, prinzându-i slă­biciunea, îşi dobândeşte rangul de vornic după care tânjea în zadar, tri­miţându-i grecului plocon la masă „o plăcintă pântecoasă cu o ghirlan­dă de gugoşele, împărăteasa plăci­n­telor, cap d-operă în gastro­no­mie”. Veselă povestire, din păcate adevă­rată în spiritul ei... Pl­ă­cin­tarii şi plă­cin­tele sunt prilej de me­lancolice evocări: „Îţi aduci aminte de copilăria noastră, care s-a dus ca să nu se mai întoar­că!”, se înd­u­io­şea­ză Negruzzi. „Astăzi plăcintele au perdut valoarea lor şi plăcintarul poezia lui; civilizaţia l-a omorât.” Nouă ne spui, domnule Negruzzi!