Pokemon cu moartea

O să râdeţi de mine, dar ieri m-am jucat cu Pokemon! Împinsă de la spate de curiozitate am vrut să încerc şi eu jocul care a înnebunit mapamondul. A fost ciudat să văd lumea din jur exclusiv prin ecranul telefonului, să alerg după tot felul de semne care pe ecran apar chiar în mijlocul parcării, dar care nu există în realitatea noastră, de zi cu zi, în care vânătăile sunt reale, iar maşinile pe care nu le vezi pot să schilodească. Şi-am înţeles ştirile cu oameni care au căzut de pe stânci ori s-au lovit cap în cap cu alţii vânători ai lui Bulbasaur, Charmeleon sau Avalugg.

Da, ecranul cu Pokemon te fură şi te sperie! Am închis jocul înspăimîntată şi-am trecut la ce ştiam mai bine: acelaşi ecran, aplicaţiile de ştiri. Am zburat direct într-un alt Pokemon, unul demonic, plin de sânge, dezaxaţi, dictatori, în care moartea e reală, rănile dureroase, gloanţele adevărate, iar salturile mortale. Pokemon-ul ăsta de-l jucăm zilnic e de departe mult mai violent şi mai periculos decât jocul celor de la Nintendo. După măcelul de la Nisa cineva remarcase că teroriştii ISIS şi-au inspirat teribilele scenarii din violentele jocuri pe calculator din anii 2000. Că, de fapt, şi cursa ucigaşă de pe Promenade des Anglais a fost copiată dintr-un alt joc violent de acum câţiva ani. Când vezi asta te gândeşti că parcă-i vrea să-i vezi pe bărboşii din ISIS jucând Pokemon. Singurul pericol ar fi că vor cădea laţi de epuizare ori întinşi pe lângă stâlpii pe care nu i-au zărit la timp.

Şi atunci ce e periculos, de fapt? Lumea aşa-zis virtuală, cea în care moartea e doar o linie de cod, viaţa se poate reîncarca, iar violenţa o combinaţie de sunet şi imagine sau lumea cunoscută drept reală în care moartea te duce direct la cimitir, ai o singură viaţă, iar sticlele de le găseşti ascunse pot cel mult să te îmbete, nicidecum să-ţi dea mai multă energie. Deocamdată trăim o combinată între cele două lumi în care unii ucid în lumea reală ca şi cum s-ar juca online.