Politica monetară e tot politică

Decizia bancii centrale de a reprima, in special, creditul de consum in valuta ar sugera ca BNR e deranjata de faptul ca-i alimentata exact partea de inflatie monitorizata si tintita de ea: Indicele preturilor de consum (IPC). Dar cand inflatia din Romania (3,45%) ajunge sa fie mai redusa decat cea din America (3,9%), impresia se estompeaza si se poate spune ca Banca Nationala e mai ingrijorata de viteza cu care cresc creditele neperformante.

Mi-am mai exprimat in vara opi­nia ca, desi autoritatea monetara nu-si afiseaza nemultumirea, starea de disconfort e 'tradata' de cursul de schimb, care creste ca urmare a pro­vizioanelor constituite de banci in contul creditelor in valuta pe care au sanse mici sa le mai recupereze. Intre timp, Banca Nationala si-a manifestat 'oficial' preocuparea pentru pro­ble­matica respectiva printr-un regulament menit sa restranga creditul in moneda straina, iar BCR – cea mai mare banca din sistem – a intrat pe pierdere in trimestrul III si pentru ca a constituit provizioane substantiale (peste 150 de milioane de euro).

Abordarea BCR a fost una de­o­se­bit de inteligenta. A facut ceva pro­fit in primul semestru, s-a restructu­rat pentru a-i iesi bine raportul veni­turi/costuri si abia apoi a realizat niste provizioane de care stia insa de multa vreme ca trebuie constituite. Cu alte cu­vinte, BCR s-a vazut nevoita – intr-un final – sa renunte sa mai acorde pe­rioade de gratie si sa raporteze o serie de imprumuturi neperformante, si, cel mai important lucru, bancile de pe locurile imediat urmatoare in top se gasesc probabil cam in aceeasi situatie. Asta in contextul in care BCR si societatile bancare ce o succed in cla­sament au avut posibilitatea sa acorde primele credit, deci sa-si aleaga cei mai buni debitori din 'bazi­nul' de clientela. In timp ce bancile care s-au trezit mai tarziu sa dea im­pru­muturi stau mai prost, si iata o mo­tivatie puternica pentru care cursul de schimb nu mai coboara sub 4,3 lei/euro. Ca sa se inteleaga lim­pe­de, nu situatia din Grecia si faptul ca o parte importanta a sistemului ban­car romanesc e alcatuita din institutii financiare cu capital elen deter­mi­na deprecierea leului, ci pro­vi­zioa­nele pe care le fac bancile pentru cre­ditele in valuta care nu se mai intorc, indiferent de tara de provenienta a capitalului.

Aici este insa bine de explicat me­ca­nismul pe baza caruia se pune pre­siu­ne pe curs. Provizioanele pot fi cons­tituite in lei sau in valuta. Cele in mo­neda nationala nu genereaza po­zi­tie valutara, asa cum se intampla cu provizioanele in devize. Pozitia va­lutara – care reprezinta diferenta in­tre active si pasive intr-o moneda strai­na contra monedei romanesti – poate fi lunga, atunci cand activele sunt mai mari decat pasivele, sau scurta, cand pasivele-s majoritare. Cand se pune problema constituirii unui provizion – element de pasiv – pentru un credit neperformant in valuta – element de activ – este gene­ra­ta o pozitie scurta, ce trebuie in­chi­sa printr-o achizitie de valuta egala cu suma aferenta provizionului.

Acestea fiind zise, singurul lucru ce continua sa provoace confuzie ar fi acela ca oficialii bancii centrale au spus in martie 2011, cand rata de schimb scazuse sub 4,1 lei/euro, ca 'evo­lutia cursului corespunde in buna masura fundamentelor econo­mi­ce'. Acum, cand leul s-a depre­ciat nu cu 3%-4%, ca evolutia sa fie in­clu­sa in categoria 'nu trebuie bagata in sea­ma', ci cu 6% fata de nivelul res­pectiv, se poate recunoaste, in sfar­sit, ca declaratiile referitoare la fundamente au fost eminamente politice ori o scadere de curs generata de provizioane nu se pune?!