Politicianul de la televizor

Ce nu înţeleg cei mai mulţi dintre oamenii noştri politici e că, în numai câteva apariţii la televizor, pot strica tot ce au construit ca imagine şi impresie în lumea lor de până atunci. Televiziunea e nemiloasă cu mediocrii. Televiziunea favorizează doar câteva categorii de inteligenţe.

Orice vorbire la televizor e şi o discretă chestiune de actorie. Nu e destul să rosteşti gândiri deştepte, la televizor deşteptăciunea trebuie să se şi vadă, nu doar să se audă. Aşa cum unele prezenţe sunt agreate de mulţimi de telespectatori, altele sunt antipatizate, indiferent ce-ar zice şi cum s-ar prezenta indivizii pe platou. În majoritate, politicienii desemnaţi de partide să le reprezinte interesele la televizor sunt alături de rol. Turuie, în loc să comunice, forţează dialogul ca la mahala, nu se pregătesc pentru lămuriri şi confruntări şi, în general, acumulează valori negative la imagine.

Cei câţiva, care străduiesc la construirea unor apariţii convingătoare, au lungi recitative ideologice şi atât. Învaţă pe de rost nişte teze ale formaţiunii lor şi, când sunt invitaţi să se producă, le recită şcolăreşte şi ca sfincşii, cu privirea ţeapănă şi sticloasă. Parcă ar da un examen şi nu-i ajută decât memoria, nu şi judecata. Singurii politicieni urmăriţi cu simpatie şi consideraţie de un public eterogen sunt diplomaţii de carieră şi cei cu un talent oratoric conştientizat. Îi recunoşti după cum îşi modelează zâmbetul, după cum pun accentul pe un cuvânt-cheie şi după cum lungesc secundele înainte de a da replică.

Nici un partid nu apelează la regizori şi la profesori de dicţie, ca să-şi eficientizeze purtătorii de cuvânt şi mesagerii de la televiziuni. Pierderea mare nu-i la partide, ci la publicul televiziunilor, care socoate că toţi politicienii sunt la fel, găunoşi în vorbă şi ţepeni în prezenţă, mai interesaţi să bifeze o muncă de propagandă decât să pună în mişcare minţi şi conştiinţe. Generaţiile din urmă de femei, care fac politică, suportă şi imaginea grotescă a celor trei-patru mahalagioaice care au bântuit prin televiziuni ani de-a rândul, până a fi alungate din partide. Două dintre ele erau cazuri psihiatrice, cu manifestări intrate în folclorul clinic parlamentar. Nici doamnele de azi ale politicii nu-s mai credibile, întrucât nu-şi pot stăpâni obişnuinţele de cuplu, unde au întotdeauna ultimul cuvânt. Vin cu umoarea de gen, acolo unde e nevoie doar de argumente şi de aplomb avocăţesc.

Ajungem aici şi la categoria de politicieni cu formaţie de avocaţi, care pot dovedi orice, cu acelaşi avânt profesional cu care se pot muta dintr-o parte în alta într-un proces şi apoi să aibă o noapte liniştită, fără griji etice. Dar cum în toată lumea avocaţii trec drept politicieni emeriţi, e mai bine să nu pornim cu ei bătălii dinainte pierdute.