x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Popor răstignit, scoate-ţi piroanele din mâini!

0
Autor: Lucian Avramescu 18 Apr 2011 - 19:36
Popor răstignit, scoate-ţi piroanele din mâini! Cristian Marcu/


161716-151.jpgHristos a înviat acum două milenii şi ceva. De atunci, luând ca bornă pes­te veşnicii ieslea însufleţită cu prunc ceresc din Bethleem, tot nu­mă­răm anii, iar de Paşti rostim, de par­că noi înşine am dăltuit din cremenea timpului miracolul — „Hristos a În­viat!”. Noi însă, poporul român, bat­jo­corit ca niciodată în istorie, umi­lit şi crucificat, când înviem? Mai în­vi­em vreodată? Slabe şanse, în vremuri în care Irod redivivus, într-o va­ri­antă blestemată, stăpâneşte nestin­gherit şi ucide. Umileşte, sărăceşte po­porul până la distrugere, îl fu­gă­reş­te în ruşinoase bejenii prin lumea lar­gă, unde am devenit, mulţi dintre noi, sclavi sau cerşetori, dizolvă fiinţa naţiei. Fiul Omului a înviat prin cre­dinţa în Tatăl Ceresc şi în El însuşi, în tai­na bunătăţii Lui care i-a dat tărie. Tărie clătinată o singură dată când a şoptit, pe cruce, cu ultimele puteri, „Eli, Eli, lama sabahtani?”. Pe noi ce ne mai salvează atâta vreme cât cre­din­ţa în noi înşine s-a consumat, a ars ca o feştilă, fumegă acum palid din vreascuri umede şi rumeguş? Ce ne mai poate salva după acest urcuş bat­jocoritor pe Golgota, biciuiţi şi răs­tigniţi de piraţii şi târfele pe care noi înşine ni i-am ales şi, probabil, ca într-o inimaginabilă narcoză, îi vom reînscăuna la nesfârşit?

De Florii s-au împlinit patru ani de când s-a prăpădit mama. Mă uit, priponit în gândurile mele, nu întotdeauna alinătoare, din pridvorul ca­sei spre turlele bisericii de peste drum. Soarele, vag generos, şterge, cu mă­tu­ra lui de raze, turla clopotniţei ex­tra­să din ceţurile care au tot stat la Sân­geru toată iarna. Tabla, croită din un­ghiuri, închipuie solzii argintii ai unei vietăţi care înoată în aer. Între oa­menii care trec în sus şi în jos, mai toţi povârniţi, nici unul ţanţoş, o ză­resc pe ţiganca Eugenia. Are peste 70 de ani, obrazul ei măsliniu s-a stâlcit. Cară, cât e ziua de lungă, pe toate uliţele nişte găleţi şi vase din plastic, în nădejdea că va găsi pentru ele cumpărători. Se sprijină într-un băţ şi mersul ei a devenit an după an mai nesigur. Mama, la poarta căreia se odihnea, o miluia întotdeauna cu ce avea prin casă. Ţiganca ţine, cu spi­na­rea ei, puzderie de nepoţi mi­nori. Pă­rinţii lor, fiii şi nurorile s-au dizolvat în lumea largă. Nu ştie pe unde um­blă, prin ce ţară. Muncesc, fură? Dumnezeu ştie. Oricum, pe acasă nu dau cu anii, iar bătrâna ţigancă nu şi-a abandonat, ca atâţia alţii, îndato­rirea de a-i hrăni pe cei mici. Am strigat-o. Azi, i-am spus, se împlinesc pa­tru ani de când a murit mama. Doamna Virginia? Ce suflet bun avea! – oftează femeia. Ţiganca a lăsat să-i curgă o lacrimă şi am plâns şi eu, stăpânit, împreună cu ea, două statui împietrite la poarta Muzeului Pietrei. Am rugat-o să ia şi de la mine câte ceva pentru numeroasa ei familie de prichindei. Am rămas cu o împăcare. E destul? Nu-i prea puţin pentru obligaţiile pe care le avem faţă de această lume care se surpă?

Suntem în Săptămâna Patimilor. Ea se încheie, după batjocura procesului petrecut, împotriva regulilor Dreptului Roman, noaptea (câte nevrednice sentinţe nu se dau în vremurile noastre după miezul nopţii!), după crucificare şi moarte, cu minu­nea Învierii Mântuitorului. Săp­tă­mâ­na Patimilor ţine o săptămână. Câţi ani ţine săptămâna crucificării po­porului român? Pentru noi, creş­tinii, aceste zile încărcate, aşa cum în­cărcat cu boabe sângerii e un ciorchine de strugure, ar trebui să triumfe în bucurie. Mai ştim să ne bucurăm? Am întâlnit în aceste săptămâni şi luni atâta obidă şi amărăciune, mai ales prin satele prin care umblu, că nu-mi pot imagina că pe chipul ro­mâ­ni­lor mai poate fi lipită la loc vreodată petala primăvăratică a bucuriei. Hristos a Înviat, noi însă, ca neam ros­tuit în istorie, recuperat mereu din ţărâna timpurilor prin pilda şi jertfa unor vârfuri, nu mai avem azi, în starea de atonie, neputinţă asumată, blazare şi supuşenie miloagă, nici o şansă. L-am văzut şi auzit pe Traian Bă­ses­cu, ins­talat în tronul lui Ceauşescu din cea mai elegantă vilă de vâ­nă­toa­re de la Covasna, vorbind cu atâta dis­preţ pentru lege, pentru oameni, pentru tot că m-am îngrozit. Săp­tă­mâ­na Patimilor la români a început o dată cu ascensiunea la putere a acestui individ care pare a ajunge cel mai sadic măcelar al propriului popor din câţi a fabricat vreodată istoria. Ţara e împânzită de o armată de slugi pro­fitoare care-l ascultă orbeşte, mai nemiloasă şi mai eficientă decât ar­ma­ta sovietică de ocupaţie. Alegerile? Care alegeri? Sunt furate de acum. In­telectualii, patronii de presă şi zi­a­riştii, cu mici excepţii, se bat cu opo­ziţia, prestând mizerabil pentru ocupant. Pentru ocupantul din interior. Pentru ocupantul pe care, manevraţi or­beşte, ni l-am instalat prin vot. Vot sin­cer, vot cumpărat, vot furat. Dar ce mai contează? Hristos mai învie o dată la sfârşitul acestei săptămâni. Po­porul român, dacă nu se va trezi şi nu-şi va smulge, printr-un efort mi­ra­culos de voinţă, piroanele bătute în mâini şi în creier, nu va mai învia niciodată.

P.S. Nu-i calamitate în lume, aten­tat sau cutremur, răsculare de ape sau căderi de avioane, din Ja­po­nia şi până-n Africa de Sud, din Australia şi până-n Insula Galapagos, care să nu afle pe acolo şi vreun ro­mân. Mă întreb cine s-ar mai putea ri­dica împotriva ciumei care ne stă­pâ­neşte atâta vreme cât jumătate din ro­mânii în putere (dacă nu mai mulţi) s-a topit în toate zările? Au ră­mas rezerviştii, plantoane tragice ale de­mocraţiei. De Ceauşescu ne-a scă­pat revolta tinerilor. De Băsescu şi cli­ca lui rapace ne-ar putea salva bă­trânii, cei care nu şi-au pierdut încă linia de ochire a revoltei disciplinate.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de