Portretul unui prost

A trebuit să încep să cobor dealul vieţii ca să ajung la concluzia că sunt un foarte mare prost. Întâi de toate, că n-am ştiut unde să-i spun berzei să mă lase atunci când m-a purtat pe deasupra lumii, căutându-mi un loc în care să mă nasc şi un bărbat şi o femeie care să-mi fie părinţi.

Puteam să cer o altă ţară, iar dacă nu se putea asta, măcar alţi părinţi, nu un prost de tată despre care n-aveau să scrie niciodată ziarele şi o proastă de mamă care n-a citit unul dintre miile de cuvinte înşirate pe hârtie de fiul său, şi n-a citit pentru că nu ştia carte, şi nu ştia carte deoarece, fiind fiica unui prost care plecase la război, a preferat să se ocupe ca proasta de surorile sale mai mici, nu să meargă la şcoală. Sunt apoi un mare prost pentru că am acceptat să-mi petrec copilăria într-un sat plin de proşti de la care m-am străduit să învăţ câte ceva, dacă poţi învăţa ceva de la astfel de oameni. Aproape tot ce ştiu, ştiu de la proştii aceştia, între ei numărându-se dascălii pe care i-am avut la şcoală, îndeosebi proasta de doamna Bălţatu, care mi-a fost învăţătoare, şi prostul de Chiru Bălan, care îşi pierdea nopţile cu un prost de copil, bătându-i poeziile în sediul ceapeului din localitate unde se afla singura maşină de scris din tot satul.

Ca orice prost, am absolvit o facultate. Primii paşi în viaţa profesională i-am făcut printre nişte procurori care, de proşti ce erau, nu arestau pe nimeni la comandă, spre deosebire de procurorii deştepţi de azi, care sunt deştepţi tocmai fiindcă fac asta. Revoluţia m-a prins, se înţelege, într-o colectivitate de proşti, unul mai prost ca altul. Oameni pe potriva mea, adică ziarişti. Din prost ce eram, am devenit şi mai prost, ajungând să conduc un ziar de mare tiraj din România. Am dus-o aşa, din prostie în prostie, până mi-au crescut copiii mari, trebuind acum să mă justific în faţa lor de ce nu sunt milionar. Pentru că am fost prost, bându-mi şi fumându-mi toţi banii, în loc să-mi fac vilă de 1.300 de metri pătraţi la Snagov, ca Adriean Videanu, care, deşi s-a născut în Teleorman, ca mine, e unul dintre cei mai deştepţi oameni.

Aş fi putut să fiu măcar celebru, dar n-am fost tot din pricina prostiei. Gigi Becali, de exemplu, cu toate c-a trăit în preajma oilor, despre care se spune că sunt model de prostie, s-a nimerit să iasă şi deştept, şi celebru. În ce mă priveşte, o fi poate din cauza numărului mic de oi pe care le-au avut ai mei. Un alt motiv al faptului că nu sunt celebru este că, în loc să confecţionez chiloţi ca Botezatu, alt deştept născut în Teleorman, scriu romane pe care nu izbutesc să le fac întotdeauna la fel de proaste ca mine. Părerea aceasta aparţine, se înţelege, câtorva proşti. Altă dovadă de prostie: scriu la ziarul unui mogul, când puteam să scriu pe vagoane, care vagoane aparţin Căilor Ferate, care Căi Ferate ţin de Ministerul Transporturilor, care minister a fost condus în mai multe rânduri de. Am ales, prost cum sunt, întotdeauna greşit.

Alexandru Lăzescu, care e un om foarte deştept, a ales bine, ceea ce l-a spălat, cel puţin în ochii mei, de ruşinea a-mi fi coleg şi prieten în studenţie. Ca şi Silviu Lupescu, de la Polirom. Dacă n-aş fi fost atât de prost, m-aş fi lăsat contaminat, încă din regimul trecut, de anticomunismul lor exemplar, având şanse să fiu pus acum la panoul de onoare al democraţiei. De unde însă atâta inspiraţie la un prost?! Aş mai avea, dacă mă gândesc bine, timp să mă deştept. Dar mă tem că n-o s-o fac, deoarece proştii au orgoliul să moară, aşa cum au fost toată viaţa, proşti.