Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Milton Friedman spunea că politica monetară e eficientă doar dacă surprinde. Din păcate, BNR nu poate salva ratingul o dată pe săptămână, cu surprize-surprize, ca TVR.
Milton Friedman spunea că politica monetară e eficientă doar dacă surprinde. Din păcate, BNR nu poate salva ratingul o dată pe săptămână, cu surprize-surprize, ca TVR.
Banca centrală a încercat să ia prin surprindere piaţa majorând dobânda de politică monetară cu 1%. A mai hotărât şi să mărească provizioanele la creditele în valută pentru debitorii expuşi la riscul valutar, în condiţiile în care rezervele minime obligatorii erau deja foarte mari: 40%. În acelaşi timp, BNR a atras atenţia că extinderea rapidă a creditului în valută, coroborată cu volatilitatea cursului implică riscuri pentru stabilitatea financiară. A solicitat, în paralel, întărirea politicii fiscale şi intensificarea reformelor structurale, mai ales pe piaţa muncii.
Şi totuşi, ce poate face o politică monetară atunci când bursa e supraevaluată? Acţiunile îşi pot reduce valoarea cu 3%-4% pe zi, pe când procentul suplimentar de dobândă e obţinut într-un an. În ziua în care BNR a crescut dobânda, cursul s-a redus la 3,62 lei/euro, pentru că actorii anticipau o majorare, apoi a scăzut la 3,6 când s-a văzut că era vorba de o decizie-surpriză. Din păcate însă, la puţin timp după aceea cursul a început să crească din nou – 3,63 lei/euro – ca dovadă că jucătorii care ieşiseră de pe bursă aşteptau un prilej favorabil pentru a cumpăra euro. Acelaşi lucru s-a văzut şi în zilele intervenţiilor indirecte ale băncii centrale, care au adus raportul euro/leu sub 3,8 şi apoi sub 3,7: leul s-a apreciat mult mai puţin decât spera BNR, ca urmare a consistenţei acţiunilor sale. De fapt, se poate spune că în condiţiile de acum creşterea dobânzii de politică monetară şi întărirea leului nu fac altceva decât să faciliteze ieşirile de pe bursă. Apropo: se poate aştepta cineva ca după o depreciere a perspectivei de rating să se năpustească investitorii cu banii în România, la auzul anunţului că banca centrală a majorat dobânda de la 8 la 9%?!
Reformele structurale din România lipsesc în continuare, dar datele actuale nu diferă semnificativ de cele din ultimii 2-3 ani. Deci lucrurile ar fi putut merge la fel de bine ca în prima parte a anului trecut sau ca-n 2006. Au intervenit însă turbulenţele internaţionale care au schimbat radical contextul. Aici este important de subliniat că această conjunctură externă ne-a afectat mai mult decât pe polonezi sau cehi, fiindcă bursa şi cursul de schimb erau supraevaluate. În asemenea circumstanţe, măsurile băncii centrale care vizează reintroducerea inflaţiei în banda de fluctuaţie ar fi trebuit luate după corecţia acţiunilor şi a cursului, pentru că altfel politica monetară nu face decât să se lupte cu morile de vânt: investitorii tot pleacă! Nu acelaşi lucru se poate spune despre politica fiscală sau structurală. Prin reducerea impozitelor asupra companiilor şi prin creşterea taxării gospodăriilor, fiscalitatea acţionează asupra cauzei: salariile rupte de productivitate. Capitol vizat şi de politica structurală, prin şomaj. Iar premierului Tăriceanu – care era curios dacă şi creşterile de pensii induc inflaţie sau numai majorarea salariilor – guvernatorul Isărescu ar fi trebuit să-i dea răspunsul adevărat: mai ales pensiile! Nu de altceva, dar primul-ministru mai intră în contact şi cu străinii şi când se apucă să spună câte o poveste din asta vreunui oficial de la Bruxelles râde toată Uniunea Europeană de noi.
Bineînţeles că în discuţia noastră nu acest aspect este important, ci mai util e să aflăm de ce avem una dintre cele mai umflate burse din regiune. Păi, dacă politicienii n-ar fi intervenit asupra economiei şi ar fi lăsat în pace pieţele să apară şi să se maturizeze, bursa din Bucureşti ar fi avut măcar jumătate din numărul de titluri cotate pe piaţa de capital poloneză – adică n-ar fi existat doar un număr mic de companii listate, care face ca preţul acţiunilor să fie mare. Mai departe, dacă banii investitorilor de portofoliu ar fi dezvoltat afaceri şi produse care să substituie importuri ori să genereze exporturi, nici leul n-ar fi fost supraevaluat în raport cu euro. Cum însă în România business-ul nu se face la vedere, ci în interiorul unor carteluri – alimentat cu bani din nivelul de trai – e normal ca Heritage Foundation să ne plaseze pe ultimul loc în UE la respectarea drepturilor de proprietate şi pe primul la corupţie. Lipsa de transparenţă şi spiritul discreţionar cu care statul ia un bun de la cel care l-a dobândit după toate regulile jocului şi-l dă clientului politic explică pe deplin decalajul de dezvoltare dintre România şi ţările din primul val de aderare.
Banca centrală a încercat să ia prin surprindere piaţa majorând dobânda de politică monetară cu 1%. A mai hotărât şi să mărească provizioanele la creditele în valută pentru debitorii expuşi la riscul valutar, în condiţiile în care rezervele minime obligatorii erau deja foarte mari: 40%. În acelaşi timp, BNR a atras atenţia că extinderea rapidă a creditului în valută, coroborată cu volatilitatea cursului implică riscuri pentru stabilitatea financiară. A solicitat, în paralel, întărirea politicii fiscale şi intensificarea reformelor structurale, mai ales pe piaţa muncii.
Şi totuşi, ce poate face o politică monetară atunci când bursa e supraevaluată? Acţiunile îşi pot reduce valoarea cu 3%-4% pe zi, pe când procentul suplimentar de dobândă e obţinut într-un an. În ziua în care BNR a crescut dobânda, cursul s-a redus la 3,62 lei/euro, pentru că actorii anticipau o majorare, apoi a scăzut la 3,6 când s-a văzut că era vorba de o decizie-surpriză. Din păcate însă, la puţin timp după aceea cursul a început să crească din nou – 3,63 lei/euro – ca dovadă că jucătorii care ieşiseră de pe bursă aşteptau un prilej favorabil pentru a cumpăra euro. Acelaşi lucru s-a văzut şi în zilele intervenţiilor indirecte ale băncii centrale, care au adus raportul euro/leu sub 3,8 şi apoi sub 3,7: leul s-a apreciat mult mai puţin decât spera BNR, ca urmare a consistenţei acţiunilor sale. De fapt, se poate spune că în condiţiile de acum creşterea dobânzii de politică monetară şi întărirea leului nu fac altceva decât să faciliteze ieşirile de pe bursă. Apropo: se poate aştepta cineva ca după o depreciere a perspectivei de rating să se năpustească investitorii cu banii în România, la auzul anunţului că banca centrală a majorat dobânda de la 8 la 9%?!
Reformele structurale din România lipsesc în continuare, dar datele actuale nu diferă semnificativ de cele din ultimii 2-3 ani. Deci lucrurile ar fi putut merge la fel de bine ca în prima parte a anului trecut sau ca-n 2006. Au intervenit însă turbulenţele internaţionale care au schimbat radical contextul. Aici este important de subliniat că această conjunctură externă ne-a afectat mai mult decât pe polonezi sau cehi, fiindcă bursa şi cursul de schimb erau supraevaluate. În asemenea circumstanţe, măsurile băncii centrale care vizează reintroducerea inflaţiei în banda de fluctuaţie ar fi trebuit luate după corecţia acţiunilor şi a cursului, pentru că altfel politica monetară nu face decât să se lupte cu morile de vânt: investitorii tot pleacă! Nu acelaşi lucru se poate spune despre politica fiscală sau structurală. Prin reducerea impozitelor asupra companiilor şi prin creşterea taxării gospodăriilor, fiscalitatea acţionează asupra cauzei: salariile rupte de productivitate. Capitol vizat şi de politica structurală, prin şomaj. Iar premierului Tăriceanu – care era curios dacă şi creşterile de pensii induc inflaţie sau numai majorarea salariilor – guvernatorul Isărescu ar fi trebuit să-i dea răspunsul adevărat: mai ales pensiile! Nu de altceva, dar primul-ministru mai intră în contact şi cu străinii şi când se apucă să spună câte o poveste din asta vreunui oficial de la Bruxelles râde toată Uniunea Europeană de noi.
Bineînţeles că în discuţia noastră nu acest aspect este important, ci mai util e să aflăm de ce avem una dintre cele mai umflate burse din regiune. Păi, dacă politicienii n-ar fi intervenit asupra economiei şi ar fi lăsat în pace pieţele să apară şi să se maturizeze, bursa din Bucureşti ar fi avut măcar jumătate din numărul de titluri cotate pe piaţa de capital poloneză – adică n-ar fi existat doar un număr mic de companii listate, care face ca preţul acţiunilor să fie mare. Mai departe, dacă banii investitorilor de portofoliu ar fi dezvoltat afaceri şi produse care să substituie importuri ori să genereze exporturi, nici leul n-ar fi fost supraevaluat în raport cu euro. Cum însă în România business-ul nu se face la vedere, ci în interiorul unor carteluri – alimentat cu bani din nivelul de trai – e normal ca Heritage Foundation să ne plaseze pe ultimul loc în UE la respectarea drepturilor de proprietate şi pe primul la corupţie. Lipsa de transparenţă şi spiritul discreţionar cu care statul ia un bun de la cel care l-a dobândit după toate regulile jocului şi-l dă clientului politic explică pe deplin decalajul de dezvoltare dintre România şi ţările din primul val de aderare.
