x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Pot fi mai-marii lumii nesimţiţi?

0
Autor: Lucian Avramescu 20 Apr 2010 - 00:00
Pot fi mai-marii lumii nesimţiţi?


Am asistat, de la distanţă, e drept, duminică după-amiază, ca invitat în studiourile Antenei 3, la ceremonia de o solemnitate sacerdotală desfăşurată la Cracovia. Funeraliile familiei prezidenţiale poloneze au impresionat mai ales prin forţa, disciplina şi rigoarea Bisericii Catolice. De la cel mai înalt prelat şi până la ultimul din zecile de mii de enoriaşi care au umplut nu numai monumentala catedrală, în care am avut norocul să mă reculeg şi eu în tinereţe, ci şi pieţele acestei capitale istorice şi culturale a Poloniei, toţi, fără excepţie, într-o pilduitoare economie de gesturi au respectat rigorile ceremonialului religios. Adunaţi în sine, pătrunşi de înţelesurile şi tainele adânci ale momentului, polonezii şi-au arătat fără ostentaţie suferinţa.

Moartea preşedintelui Kaczynski împreună cu soţia sa şi alţi 94 de polonezi întregea, într-un cerc tragic, masacrul din pădurea Katin de acum 70 de ani. Polonia şi lumea întreagă n-au tratat evenimentul doar ca pe un nefericit accident aviatic. Simbolica a fost şi este mult mai profundă şi mult mai dureroasă. Asasinarea celor 22.000 de polonezi, majoritatea ofiţeri activi şi ofiţeri rezervişti, adică profesori universitari, scriitori, medici în viaţa de toate zilele, a fost, în înşiruirea de evenimente tragice de care n-a dus lipsă istoria Poloniei, reperul cel mai dureros şi insultător.

Pentru acest neam de conţi şi contese, de pani şi războinici învăţaţi chiar şi cu moartea, moartea îşi are demnitatea ei. Masacrul de la Katin, ordonat de Stalin, a abătut asupra elitelor Poloniei o moarte laşă, mârşavă, scârboasă, făptuită de nişte măcelari care trag în ceafă, de la mică distanţă, sau cu mitraliera la grămadă. Gestul orgolios şi reparator al preşedintelui Kaczynski, nemulţumit de cuvintele care au fost rostite cu trei zile înainte în Pădurea Morţii, era urmărit de toată suflarea Poloniei. Cum ar fi putut să nu aterizeze din stupidul motiv al ceţii?

Citesc comentarii despre posibilul ordin al preşedintelui către pilotul de 36 de ani. Era nevoie de acest ordin? Ei uită că şi pilotul era tot polonez şi Katinul exista şi în fibra străbunilor lui? Iată de ce accidentul aviatic petrecut la doar 15 kilometri de gropile împuşcaţilor de acum 70 de ani poate fi considerat şi o sinucidere.
Nu un atentat, ci o jertfă consimţită.

La Cracovia şi-au anunţat participarea numeroşi şefi de stat. Mi s-a părut un gest normal. Europa e până la urmă o comună mare, cu sate şi sătucuri. Moartea unui conducător trebuie să primească, din pricina simplă a solidarităţii umane, rugăciunea pioasă a celorlalţi, muritori până la urmă şi ei. Până şi în triburile vrăşmaşe din lumea primitivă, un astfel de eveniment pune capăt duşmăniilor, iar lângă catafalc adversarii se împacă.

Am lăudat prezenţa preşedintelui ţării mele la acest eveniment, cu toate că nu mă număr printre admiratorii săi. Pe alţii, ceaţa vulcanului islandez i-a ţinut acasă. Rusul Medvedev a venit totuşi. A coborât, cam prea ţanţoş, treptele avionului, dar a făcut o necesară şi aşteptată plecăciune cu capul pentru morţii Poloniei. Dacă ar fi rostit şi un cuvânt de iertare ar fi fost un moment istoric. Oricum, să ne mulţumim şi cu atât pentru un urmaş băţos al ţarilor ruşi.

De ce n-a venit madam Merkel? Era la doi paşi. Nu-şi pusese bigudiurile? Ca să te deplasezi de la Berlin la Cracovia nu trebuie să calci pe nori. Germania, ca şi Rusia, are multe de decontat în privinţa tragediilor poloneze. Nici Sarkozy nu locuieşte pe lună. Din Franţa, Napoleon Bonaparte a venit în Polonia călare sau în caleaşca imperială. A avut şi norocul s-o cunoască pe una dintre cele mai frumoase şi nobile femei din viaţa lui, contesa Walewska.

Sprintenul şi crăcănatul Sarkozy, care calcă uneori de parcă ar avea un dovleac între picioare, putea să închirieze şi el o teleguţă şi să pună o lumânare la mormintele din Castelul Wawel. N-a făcut-o din motive de tuf vulcanic!

N-am văzut nici alte căpetenii ale statelor (satelor!) Europei Unite, ocupate cu vulcanul, cu criza, cu oblojirea reumatismului. Obama n-a putut traversa Atlanticul, cu toate că strămoşii lui au făcut-o, e drept, în sens invers, Italia nu s-a omorât nici ea cu funeraliile din Cracovia, cu toate că Polonia a livrat capitalei catolicismului un strălucit Papă, iar Anglia n-a putut sări, din motive de vizibilitate (sau îşi rupea nădragii prinţul Charles?), Canalul Mânecii.

Trăim pe grăunţa planetei Pământ. O tragedie care poartă în spinare altă tragedie, de proporţii neînchipuite, ar trebui să mişte simţirea liderilor popoarelor, datori, în numele celor pe care îi reprezintă, cu o simbolică lacrimă. Să fi îngheţat simţirea liderilor planetari sau avem de-a face, în unele cazuri, cu gesturi de politică nesimţită?
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de