x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Poveste cu ochi albastri

0
25 Mai 2004 - 00:00

Cand calatoresti foarte mult cu avionul (si ceri mereu locul de la fereastra, sperand ca nu esti deasupra aripei), iti dai seama de la o vreme ca incepi sa recunosti locurile deasupra carora zbori.

Ca incepi, mai bine zis, dincolo de maretele peisaje lasate de Dumnezeu in aceasta lume binecuvantata, sa discerni diversele marci pe care oamenii le-au lasat pe pamant. In diferitele parti ale lumii, semanaturile arata de fiecare data altfel, soselele altfel, orasele si satele au structuri de organizare diferite… De neuitat pentru mine sunt, de exemplu, Manhattanul ca o floare de mina cu ace de cuart sclipind in soare, coasta Marii Tireniene plina de insule peste care norii se-ngramadesc ca un topping de frisca pe cand apa, in jur, e limpede si ultramarina, Marea Baltica strabatuta de un sir de mori de vant gigantice, rotindu-si lent palele de aproape o suta de metri diametru, amestecul de gheata si vegetatie al Islandei, insula in forma de ratusca numita candva, de cei vechi, Ultima Thule…

De fiecare data cand ma-ntorc si zbor peste Romania sunt emotionat: inteleg atunci de ce odinioara pribegii sarutau pamantul natal cand se-ntorceau din exil. Exista, intr-adevar, un patriotism frumos si unul urat. Cel urat este nationalismul impus ca un fel de religie de stat: sufocant, imperativ, sforaitor. Cel frumos se-ntilneste, uneori, in competitiile sportive internationale. Sa-ti sustii echipa nationala nu e atunci o obligatie, ci o bucurie. Recunosc din avion Romania, mai ales sudul ei, peste care am zburat mai des. De la-nceput satele noastre, vazute de sus, contrasteaza cu cele aflate mai la vest. Casele, mai intii, sint dispuse neregulat si orientate la intimplare. Se-ntind de-a lungul soselei sau al unei ape, formind siruri lungi, ramificate uneori in forma de furca. In Vest, dimpotriva, satele au tendinta sa fie rotunde, cu un centru bine delimitat. Dar cel mai sigur semn ca esti deasupra spatiului national sunt acoperisurile. In alte parti ele sunt de olane rosii, perfecte si parand nou-noute. Impreuna cu asezarea „la linie" a caselor, impresia e de satuc de papusi sau din picturile naive. La noi, cele mai multe sunt de tabla ruginita sau de gudron. Saracia este pretutindeni evidenta. Par niste masele cariate imbracate-n metal, ce-ti aduc aminte ca pe esticii care calatoresc in vest tot dupa dantura neingrijita ii recunosti cel mai bine… Si totusi, in ciuda acestei saracii, a acestui bricolaj la care te-ndeamna lipsurile (casele noastre, multe, nu sunt facute de zidari, ci de insisi gospodarii care stau in ele, dupa cum vezi inca si azi, in spatele blocurilor, locatari mesterind pe sub Dacii), te cuprinde un fel de duiosie privind de sus padurile, campurile si satele care pentru tine inseamna „acasa": „Locul nostru, saracul!", cum suspina-n sine un personaj de roman. Toti suntem aici, foarte recenti urmasi de tarani, si asta nu se sterge asa usor.

Dar la ultimele mele zboruri am fost surprins de cu totul altceva. Avionul decoleaza, iti spui in gand rugaciunea (vai, doar in astfel de momente ne amintim cat suntem de neinsemnati) apoi te-nalti tot mai sus peste… Dar ce sunt astea? Cu un an sau doi in urma Otopenii, la marginea marelui oras, erau o comuna oarecare. Acum ramai cu gura cascata. Sa mai zici ca "romanii e saraci"! Nu e saraci, dom’le: dedesubt stralucesc din ochii albastri ai piscinelor zeci, poate sute de vile nou-noute, casoaie masive, cu acoperisuri „in patru ape", cu etaj(e), cu teren de tenis in curte. Parc-ai fi intr-o suburbie a Los Angeles-ului, nu altceva. Cine le vede se poate gandi ca progresam si noi, ca ne formam incet-incet o clasa de mijloc care-si permite case de vacanta. Intr-un fel, ar avea si dreptate. Sunt deja romani care-au inceput sa castige bine din munca competenta si cinstita.

Dar nu lor le apartin cele mai multe dintre aceste vile, ca si alte bunuri opulente care, mai mult decat pentru confort personal, sunt achizitionate ca vulgare simboluri sociale. Tristul adevar e ca aproape toate sunt ale unor fosti securisti, fosti si actuali politruci, invartiti de toate felurile, corupti cinici si insolenti. Ce ironie: „baietii cu ochi albastri" de altadata ne fac cu ochiul acum din ochii albastri ai piscinelor.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de