x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Povestea unui esec previzibil

0
16 Mar 2005 - 00:00

In curand se vor topi zapezile, vor "innebuni salcamii", iar amintirea ratarii intalnirii cu Mircea Dinescu se va risipi si ea in valmasagul atator neinsemnate fapte cotidiene

Pe neasteptate, Mircea Dinescu ma invita la "Vorba lui" de pe Realitatea TV, la o dezbatere pe teme juridice si culturale. Ezit sa-i dau un raspuns. "Va sun eu, maine!", e singura formula ce-o gasesc la indemana pentru a iesi din incurcatura. Nu ma omor dupa aparitiile publice. Sunt un tip introvertit, imi lipseste arta de a dialoga altfel decat profesional, tehnic. Sueta nu-mi sta in fire, mi se pare pierdere de vreme. O stinghereala tepoasa, o crispare rigida, nesuferita, ma instapanesc atunci cand am in preajma camera de filmat, dar nici in celelalte situatii nu sunt destins si jovial. Imi cantaresc cu infinita precautie cuvintele si gesturile, pastrandu-le, in majoritate, in "ascunsul" sufletului, vorba lui Blaga. Profesia de jurist m-a invatat sa pretuiesc fiecare vocabula, fiecare propozitie, sa nu risipesc nimic. (Ca procuror anchetator, trebuia sa-l ascult ore in sir pe inculpat, sa-i pandesc reactiile asemenea unui animal de prada, sa-i adulmec slabiciunile si sa-mi maschez satisfactia sau insatisfactia. In confruntarea cu "fiara incoltita", inca duhnind a sange omenesc, m-am autoadresat, mi-am educat rabdarea intre pauze bine ticluite si intrebari-maciuca. Iata de ce accept rareori sa fiu interogat.) Raman mereu in expectativa si, de acolo, il "radiografiez" aspru si exigent pe interlocutor, incercand sa-l plasez intr-o matrice din colectia personala de curiozitati socio-psiho-comportamentale. Si nu e tot. Obiect de analiza devin si eu, cu stangaciile si excesele, cu ticurile si inabilitatile mele, ceea ce ma face si mai rezervat, daca nu caraghios de-a dreptul. Realizez rapid propriile-mi gafe, iar asta imi paralizeaza reactiile, oricum lente. Cat despre prezenta de spirit, ea functioneaza doar in conditii de miza, de infruntare decisiva.

A doua zi il sun pe liricul disident si-i confirm prezenta la emisiune. Nu rezist ispitei ca un personaj atat de celebru si de influent sa ma infatiseze telespectatorilor in ipostaza de "condeier tanar, talentat si in cautare de notorietate". Ajung in studio la "fara un sfert", conform intelegerii, insa mi se sopteste ca gazda intarzie. Nu ma surprinde deloc, m-am obisnuit, dar nu-mi pot ascunde o oarecare iritare. Probitatea nu e calitatea romanilor, iar Mircea Dinescu este chiar chintesenta romanismului, cu imperfectiunile si virtutile lui. Ma asez pe scaun si frunzaresc revistele Dilema veche si Aspirina saracului. Nu mi-am luat ochelarii de vedere, asa incat ma ostenesc degeaba. La cativa metri distanta, in fata mea, se zbenguie vreo trei cameramani, care mesteca taifasuind intamplari picante si mesteresc la aparatele ce urmeaza sa ma arunce in eter. Dupa "trecute fix" se iveste si poetul, incurcat de nepunctualitatea nepoliticoasa. Este grabit. Ghicesc un soi de improvizatie in atitudinea lui. Se straduieste sa incropeasca un plan de discutie, mazgalind pe o coala de hartie litere labartate si neterminate. Suntem doi straini, obligati, timp de 45 de minute, sa dialogam. Ma zugraveste in culori ce-mi zgandara orgoliul si simt cum ma strange cadrul de atata importanta. Plec departe, imaginar desigur, si-mi savurez natang clipa de glorie efemera. Revin anevoie, fastacit de laudele gadilicioase, si-l urmaresc nedumerit pe omul-spectacol. Sare de la un subiect la altul pe nesimtite, de la o idee la alta, intervine tocmai cand credeai c-o sa duci la sfarsit o fraza, te contreaza fara menajamente, isi agita bratele ca pe niste obiecte de prisos, ce-l stingheresc, isi ridica sprancenele a uimire, le coboara contrariat, aproape bosumflat, isi schimba mimica intruna, te fixeaza cu ochii aceia neastamparati, de adolescent nesavarsit, obsedat de adevarurile lui. Ale mele nu-l intereseaza. Ar insemna sa-l intrerup si eu, sa fiu agresiv, sa-mi pun intregul trup in miscare si, ceea ce detest profund, sa-mi dau cu parerea aiurea, dincolo de limitele ce-mi definesc presupusa competenta. Asa ca tac si-mi contabilizez esecul. Unul din multele, nu mai conteaza. Parca as fi spectator. Ma fascineaza desavarsirea histrionica a pitorescului moderator si-abia de-l ocolesc cu privirea. Exercita un straniu magnetism si astfel imi explic de ce invitatii lui sunt mai mereu timorati sau vrajiti de verbalitatea sa tumultuoasa, dezordonata si neconventionala. Are insa un defect capital: nu stie sa asculte si se doreste intotdeauna actor principal, uitand ca rolul sau e secundar. Si joaca exclusiv pe cartea improvizatiei. Il mira nespus tacerea coborata dinspre mine, cliseul avocatului limbut fiind, iata, o prejudecata namoloasa si inevitabila. Dar il si deruteaza cinismul acesta enervant si ostentativ. Vreau sa-l vad daca este in stare sa umple golul creat de mutenia mea. "Nu sunteti prea vesel", constata amfitrionul cu aerul invinsului. (Ca avocat - valabil si pentru procuror sau judecator - n-ai cum sa fii vesel. Lucrezi intr-un mediu toxic. Intre copertele dosarelor oamenii isi deverseaza, cu imensa si toanta voluptate, intreaga lor ticalosie, micime si rautate. Involuntar, cu fiecare fila citita, te murdaresti si tu, te intristezi iremediabil. Cum naiba sa-ti pastrezi zambetul, incoltit de atatea nenorociri si primejdii?) Nu-i prea reusesc sarjele orale, desi se cazneste din rasputeri sa inventeze subiecte alaturi de mine, insa cele trei sferturi de ora trec izbavitor. Ne strangem mainile si Mircea Dinescu ma intreaba cu intentie vadit consolatoare: "N-ati fost in forma azi, nu?". Il dezamagesc inca o data. Asa sunt in general. Indeosebi cand interlocutorul nu catadicseste defel sa-mi patrunda universul, pentru ca apoi sa ma iscodeasca si sa scoata la lumina ceea ce ar suscita atentia opiniei publice.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de