x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Poveşti de dragoste la persoana-ntâi

0
Autor: Tudor Octavian 15 Mai 2009 - 00:00

De douăzeci de ani, de când sunt vecini de palier, la etajul 7, domnul Marin n-a schimbat cu domnul Oneaţă decât nişte cuvinte de salut, la lift, şi câteva urări de sănătate şi fericire, de Crăciun şi de Paşte.



Auzind însă că domnul Oneaţă ar fi publicat un roman de dragoste, domnul Marin s-a dus la o librărie şi s-a interesat dacă e adevărat. Un vânzător i-a spus că romanul lui Aurelian Oneaţă e expus în vitrină. Într-adevăr, în vitrină se găsea o fotografie mare a vecinului şi mai multe exemplare din volumul "Eu şi Ana".

Dacă domnul Marin trecuse pe lângă vitrină, fără să-şi dea seama că persoana din fotografie e domnul Oneaţă, faptul se explica prin aceea că vecinul, aşa cum îl ştia el, umbla nebărbierit, avea burtă şi mirosea de la distanţă a ceapă. În poză, arăta mult mai tânăr, era ras, tuns şi frezat şi din burtă nu i se vedea decât partea de sus, care-l făcea să pară pieptos, nu gras.

Cam aşa trebuie să stea lucrurile şi cu romanul, şi-a zis domnul Marin, socotind că un vecin e totuşi un vecin şi că geniile, câte vor fi fiind, ca să fie cu adevărat genii, trebuia să arate altfel şi să locuiască în alt bloc, dacă nu cumva şi în alt cartier. Cartea domnului Oneaţă însă te prindea de la primele pagini.

Domnul Marin a cumpărat-o, doar ca să se lămurească de ce n-a simţit niciodată nevoia, în douăzeci de ani, de a fi mai apropiat de vecinul Oneaţă. Dar n-a mai putut s-o lase din mână. Ceva însă îl deranja. A priceput ce-l deranja şi-l făcea să se oprească adesea din citit, uneori în mijlocul unor pasaje fierbinţi, în care Oneaţă şi Ana erau goi în pat şi-şi spuneau tot felul de chestii de dragoste, abia la pagina 114.

Pe domnul Marin îl împiedica să se dedea cu totul plăcerilor lecturii faptul că totul era povestit la persoana-ntâi singular. Oneaţă, din viaţa de toate zilele nu se potrivea deloc cu acela din roman.

În carte, Oneaţă susţinea că fericirea îl făcea să se simtă imaterial şi că îl purta pe aripile ei ca un fulg, iar domnul Marin nu reuşea, cum ar spune criticii literari, să treacă pragul dintre realitate şi metaforă. Se uita buimac la poza de pe copertă, revenea apoi la pagina 114, aceea cu plutitul imaterial prin cameră, dar când să păşească pragul spre metaforă, se împiedica.

Poate şi pentru că ştia ce mizerie era în dormitorul de burlac al domnului Oneaţă, fiindcă îi povestise administratorul, poate pentru că o văzuse în câteva rânduri şi pe Ana, cum ieşea cu capul în pământ din lift şi ciocănea discret, în semiîntunericul holului, la uşa lui Oneaţă.

E prea de tot, îşi zicea domnul Marin, recitind fraza cu plutirea. La urma urmei, are vreo sută treizeci de kile. Hai, dacă spunea că se simte mai uşor cu zece, douăzeci de kile, mai mergea. Dar cum să zboare, cum să se simtă ca un fulg? Dragoste, dragoste, însă nici aşa, să-i crezi pe cititori proşti!

Domnul Marin n-a mai trecut niciodată dincolo de pagina 114, dar într-o seară, când a auzit uşa liftului bufnind, s-a uitat pe vizor, deşi nu-i stătea în obicei, şi a zărit-o pe Ana cum se strecoară ca o nălucă, îmbrobodită şi cu paşi mici, spre uşa lui Oneaţă. Ultima uşă din capătul unui hol lung şi întunecos. Dintr-o dată, domnul Marin a simţit că saltă uşor, uşor de la pământ. Nu mult, doar câţiva centimetri.

De emoţie sau de mirare, fiindcă era pentru prima oară când i se întâmpla asta, să simtă că pluteşte uitându-se după o femeie, a scos un fel de muget, care a speriat-o rău pe doamna Marin. Că domnul Marin mugea de fericire sau de tristeţe, cine putea să ştie?
Citeşte mai multe despre:   editorial,   domnul,   marin,   oneaţă,   onea

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de