x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Poveştile verii, poveştile pământului

0
Autor: Ştefan Mitroi 13 Iul 2011 - 21:00
Poveştile verii, poveştile pământului


Ne trebuie doar atat: ochi care sa vada si, vazand, sa se mire, picioare care sa umble si, umbland, sa se bucure de pamantul de sub talpile lor, gura care sa respire si, respirand, sa-i fie sete de vazduhul de deasupra capului, inima care sa bata cu putere si, batand, sa inteleaga tot ce li se intampla ochilor, picioarelor, gurii. Intr-un cuvant, ne trebuie un suflet aflat in stare de functionare. Al nostru, nu altul. Doar cu propriul suflet se poate! Daca nu se poate cu el, inseamna ca nu se poate deloc. Iar atunci cand nu se poate, e din cauza sufletului. S-a defectat ceva inlauntrul acestuia. Poate a coclit vreun fir. Poate se invarte invers vreo rotita. In orice caz, neputinta are legatura cu sufletul. Altminteri, toate celelalte isi vad linistite de treburile lor.

Daca este sa vorbim de pamant, treaba lui este sa-ti scoata in cale campul spre care ai pornit. Cat priveste cerul, fiindca este si dumnealui amestecat in toata aceasta poveste, el are ca ocupatie principala zborul pasarilor de care se mira intr-atata ochii tai. Si ar mai fi aerul ce le tine pe pasari in brate si mai tine si cantecul lor aproape de urechile tale, iar cand e dupa ploaie, ii ingaduie curcubeului sa se sprijine de cer, pentru ca tu sa te poti bucura in toate culorile. D-aia ziceam ca fara suflet nu se poate. Nu se poate, in primul rand, sa intelegi ce vrea sa-ti spuna graul care- ti iese in in­tampinare. D-asta si exista graul pe lume, ca sa spuna ceva. Sa nu zici ca ai tai, parintii, bunicii sau parintii bunicilor nu te-au invatat limba in care vorbeste graul!

Sa nu zici ca n-ai vazut niciodata o caruta plina cu saci intorcandu-se de la moara! Sa nu zici ca n-ai simtit niciodata mirosul painii calde abia scoase din cuptor! Sa nu zici ca nu ti-a fost niciodata foa­me! Sunt cateva dintre lucrurile despre care obisnuieste graul sa vorbeasca. Mai sunt si altele. Ca, de exemplu, ciocarliile. Sau neghina. Ia aminte mai ales la neghina! De cele mai multe ori din cauza ei nu ne func­tioneaza sufletul. Si nu ne cu­tremura trilul ciocarliilor. Si nu ne aducem aminte de carutele pe care le-am vazut pline cu saci incarcati cu faina. Nu ne amintim nici macar ca ne-a fost foame, desi ne este foame tot timpul.

Nu atat de paine, cat de pamantul pe care se afla campia pe care creste graul. Nu atat de graul din care se face painea, cat de lumina din ochii celor ce au grija sa separe spicele de neghina. Nu atat de lumina din ochii acestora, cat de inserarile pe care cerul le trimite zi de zi in lume. Ca sa ne fie drag ca traim, ca ochii nostri sa aibe ce rasfoi cand se simt singuri, ca fruntile noastre sa aiba de ce sa se rezeme atunci cand ne vine sa plangem. Si ne tot vine. Tocmai d-aia ne vine, ca uitam sa ne miram, ca nu mai stim sa ne potrivim bataile inimii dupa zborul pasarilor, dupa caderea ploii, dupa culorile curcubeului, dupa valturii morii ce macina graul, dupa tremurul mainilor celor ce-l secera, dupa cuvintele limbii pe care acestia ne-o tot lasa mos­te­nire, intrebandu-ne din departarea tim­pului in care s-au dus daca am in­ceput s-o invatam. Zicem mereu: vara urmatoare. Chiar viata urmatoare. Si vara ne iarta. Este inca inga­dui­toare cu noi. Si este ingaduitor si pa­mantul. Si este ingaduitor si cerul. Si sunt ingaduitoare pasarile, inserarile, ploaia. Pana cand insa?! Pana cand?!

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de