Poveştile verii, poveştile pământului

Se intampla asa: intrucat cerul se invechea pana seara, oamenii scoteau dimineata un cer nou din pamant. Acesta si era rostul fantanilor, in­deosebi al celor cu cumpana, ciuturile agatate de lanturi s-aduca la su­prafata cerul cel nou. De urcat, urca singur unde ii era locul. Intr-o ciu­tura separata se afla soarele. Gata ra­sarit. Cateodata se intampla ca noi, copiii, care ne potoleam setea direct din ciutura, sa bem soare in loc de apa. Nori nu prea apucam din cauza pa­rintilor nostri. Ii sorbeau ei pe toti, dupa care ii vedeai umbland posomo­rati prin sat. Unii ziceau ca e de la grijile ce le apasau pe suflet. Dar era de la nori.

Mai exista un motiv pentru care trebuia schimbat cerul. Vara, ne suiam in varful unui dud si, imediat ce se insera, tusti cu lingurile asupra Caii Lactee. O leorpaiam toata pana in zori. Cum nu prea avea somn, bunica ne arunca bulgari mari de mamaliga de jos, ca sa dumicam. Dar noua ne placea Calea Laptelui goala, fara mamaliga. Daca nu ne saturam, tabaram asupra stelelor. Asta o supara cel mai mult pe bunica. O sa va doara burta, ne striga ea, nu vedeti ca sunt crude? Noi credeam ca zice de dude si infulecam mai departe. Ii era ciuda ca nu-i dadeam si ei, d-aia striga. Intr-o noapte am prins-o cu minciuna.

Ne zgaiam ca prostii dupa luna, dar luna nu era pe nicaieri. Cand ne-am uitat mai bine, dar nu in cer, ci jos, pe pamant, am vazut-o pe bunica murdara de luna la gura. Ce-ai facut, mamaie? am luat-o noi la rost. Ce sa fac? a baiguit ea. Mancai o cuta de pepene, ca mi-era pofta! Dimineata, a fost nevoie ca oamenii din sat sa caute o luna noua in toate fantanile de pe camp. N-au gasit pe nicaieri. Era destul cer in fundul pamantului. Cat sa ajunga pentru toate zilele pe care le mai aveau oamenii din satul nostru de trait. Una dintre ciuturi se intorcea din adanc plina ochi cu rasaritul soarelui. Dupa cat infulecaseram peste noapte, se putea intampla ca noi sa o dam gata pe toata. Pornea imediat o ciutura goala dupa alt rasarit de soare.

N-a existat zi in care sa lipseasca lumina soarelui de pe pamant. Se apropia insa o noapte in care nu stiam ce sa punem in locul lunii, deoarece luna cea veche avea sa rasara in burta bunicii. Intr-un fel era bine. Avea cine sa-i lumineze si ei, un pic mai incolo, mormantul.

Se copsesera dudele, insa nu prea ne ardea de ele. Se copsesera si stelele, dar noua tot nu ne pasa. De la pepeni a venit salvarea. De la faptul ca se copsesera si ei, mai precis. Nimic mai simplu decat sa alegem o felie potrivita si... Ia uite, femeie, l-am auzit pe tata spunandu-i mamei, in zori, cate luni roiesc pe cer! Doamne, ce minunatie! Mama a dat abatuta din cap, mustrandu-l in gand pe tata pentru tuica ce-o bause inainte de culcare. De unde sa stie ea ca era din cauza noastra, nu a tuicii? De fapt, adevaratii vinovati erau norii.

Toate feliile de pepene azvarlite spre cer au fost inghitite de ei, pentru ca, mai apoi, cand s-a inseninat, sa vedem plutind peste lume o luna ce tinea de mana o alta luna, aceasta ti­nand, la randul ei, tot o luna de mana, ziceai ca se intorsese un stol de luni din tarile calde. Doar ca nu auiau. Sau poate ca auitul lor era lumina ce picura intruna pe pamant. Puteai sa juri, dupa cat era de dulce si de lipicioasa, ca este zeama de pepene.

Vezi ce-ai facut, mamaie, vezi?! Dar bunica murise intre timp. Si au mu­rit si ceilalti oameni, rand pe rand. A ramas vie numai apa din fantani. Nu mai are insa cui sa-i fie sete. Si nici cine sa-i invete pe copiii de acum cum sa soarba Calea Laptelui cu lingura.