Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cele 49 de companii multinaţionale semnificative din "Top 100
România‘‘ foloseau doar 3,8% din forţa de muncă ocupată în total în
România
Afirmaţia destul de des întâlnită "investiţiile directe străine creează locuri de muncă‘‘ fie este parţială, cu referire la un caz anume, fie, dacă încearcă o generalizare, devine pură propagandă.
Investiţia directă străină creează locuri de muncă doar dacă este o investiţie străină de la zero (greenfield). Altfel, dacă este vorba despre o preluare (prin achiziţie sau fuziune), cu atât mai mult de o privatizare, numărul locurilor de muncă scade, şi nu creşte în urma tranzacţiei. Gestiunea mai performantă pe care o implică trecerea în administrarea capitalului străin (cel puţin în cazul unei ţări ca România) presupune aproape de la sine restructurări de personal. Desigur, activitatea firmei poate deveni mai rentabilă, salariile celor rămaşi pot chiar să crească, dar, din punctul de vedere în sine al ocupării forţei de muncă din ţara recipientă, nu este un câştig.
În situaţia specifică a României, există probabil o contribuţie pozitivă la crearea de locuri de muncă în zona investiţiilor străine directe mici, covârşitor majoritar implicate în activităţi de lohn. Mai detaliat, investiţiile directe străine, implicate în activităţi de lohn textil, au permis menţinerea locurilor de muncă în industria confecţiilor şi încălţămintei. Iar în lohnul de componente auto au contribuit la crearea de locuri de muncă noi, ceea ce şi explică şomajul practic zero din unele zone, îndeosebi din Ardeal, unde se desfăşoară acum producţia de componente şi accesorii auto.
În schimb, în zona investiţiilor directe străine mari nu există practic creare de locuri de muncă, ci dimpotrivă! Şi nu din vreo răutate anume a companiilor care au făcut aceste investiţii, ci din simplul fapt că nu a fost vorba în majoritate, despre investiţii noi. A fost vorba despre preluări prin privatizări, caz în care bilanţul este negativ din punctul de vedere al ocupării în sine a forţei de muncă, în urma programelor de restructurare ce urmează fiecărei privartizări.
De pildă, cele 49 de companii multinaţionale semnificative (cu o cifră de afaceri de cel puţin un miliard de euro şi cu o activitate de cel puţin 20% în afara ţării de origine) din "Top 100 România‘‘ au o poziţie submarginală în ocuparea forţei de muncă. Acestea, deşi furnizau peste 15% din cifra de afaceri obţinută în 2006 pe ansamblul companiilor active din România, foloseau doar 4,2% din forţa de muncă ocupată în acestea şi chiar mai puţin de 3,8% din forţa de muncă ocupată în total în România.
Investiţia directă străină creează locuri de muncă doar dacă este o investiţie străină de la zero (greenfield). Altfel, dacă este vorba despre o preluare (prin achiziţie sau fuziune), cu atât mai mult de o privatizare, numărul locurilor de muncă scade, şi nu creşte în urma tranzacţiei. Gestiunea mai performantă pe care o implică trecerea în administrarea capitalului străin (cel puţin în cazul unei ţări ca România) presupune aproape de la sine restructurări de personal. Desigur, activitatea firmei poate deveni mai rentabilă, salariile celor rămaşi pot chiar să crească, dar, din punctul de vedere în sine al ocupării forţei de muncă din ţara recipientă, nu este un câştig.
În situaţia specifică a României, există probabil o contribuţie pozitivă la crearea de locuri de muncă în zona investiţiilor străine directe mici, covârşitor majoritar implicate în activităţi de lohn. Mai detaliat, investiţiile directe străine, implicate în activităţi de lohn textil, au permis menţinerea locurilor de muncă în industria confecţiilor şi încălţămintei. Iar în lohnul de componente auto au contribuit la crearea de locuri de muncă noi, ceea ce şi explică şomajul practic zero din unele zone, îndeosebi din Ardeal, unde se desfăşoară acum producţia de componente şi accesorii auto.
În schimb, în zona investiţiilor directe străine mari nu există practic creare de locuri de muncă, ci dimpotrivă! Şi nu din vreo răutate anume a companiilor care au făcut aceste investiţii, ci din simplul fapt că nu a fost vorba în majoritate, despre investiţii noi. A fost vorba despre preluări prin privatizări, caz în care bilanţul este negativ din punctul de vedere al ocupării în sine a forţei de muncă, în urma programelor de restructurare ce urmează fiecărei privartizări.
De pildă, cele 49 de companii multinaţionale semnificative (cu o cifră de afaceri de cel puţin un miliard de euro şi cu o activitate de cel puţin 20% în afara ţării de origine) din "Top 100 România‘‘ au o poziţie submarginală în ocuparea forţei de muncă. Acestea, deşi furnizau peste 15% din cifra de afaceri obţinută în 2006 pe ansamblul companiilor active din România, foloseau doar 4,2% din forţa de muncă ocupată în acestea şi chiar mai puţin de 3,8% din forţa de muncă ocupată în total în România.
