Praf de stele pe... Pământ

Vineri a fost Ziua Pământului, iar anul acesta, Ziua Pământului a picat în Vinerea Patimilor. Nu ştiu dacă suprapunerea aceasta are o semnificaţie, deşi din punct de vedere spiritual nimic nu se petrece în afara unei semnificaţii şi nimic nu este întâmplător. Cum scria autorul unui articol din Jurnalul Naţional, noi am fost ocupaţi prea mult cu pregătirile de Paşte, iar Ziua celui care este leagănul Vieţii, Pământul, a trecut... mai puţin observată. Că Pământul pătimeşte ştim cu toţii. Ştim cu toţii că şi pe el îl răstignim prin atitudini, comportamente şi fapte, unele neglijente, altele rău intenţionate, unele izvorâte din dorinţa acerbă pentru câştig şi îmbuibare. Ştim cu toţii că tăiem pădurile, poluăm aerul, into­xicăm râurile, distrugem flora şi fauna şi, în acelaşi timp, facem mult prea puţine pentru a compensa această lipsă de iubire şi de recunoştinţă pentru Pământ.

Aş zice că-i impropriu spus să avem o zi a Pământului, căci fiecare zi a vieţii noastre este, de fapt, şi ziua Pământului, această navă albastră, vie, uluitoare, ce ne poartă paşii prin Univers. Suntem şi noi „praf de stele”, cum demonstrează astăzi oamenii de ştiinţă, esenţa noastră este esenţa stelelor căzute aici, pe „steaua albastră”, care ne hrăneşte cu aerul, apa, focul, căldura şi frumuseţea ei. Nici o zi n-ar fi posibilă fără Pământ. Nici o clipă n-am fi „posibili” fără ca Pământul să fie, şi de aceea ar trebui ca fiecare zi să fie ziua lui, iar noi să ne trezim dimineaţa şi să-l sărutăm, precum personajul lui Rebreanu. Dacă o fiinţă poate săruta Pământul, înseamnă că în fiinţa aceasta s-au trezit conştienţa şi conştiinţa înaltă a existenţei. Marele fizician Albert Einstein obişnuia să spună „mulţumesc” de sute de ori pe zi; prin aceasta el îşi manifesta recunoştinţa pentru toate frumuseţile şi darurile vieţii. Dacă am înţelege profunzimea gestului de a mulţumi şi, mai ales, puterea pe care o are recunoştinţa asupra vieţii, a sufletului şi a minţii noastre, ne-am trezi dimineaţa cu un gând spontan de recunoştinţă pentru Pământ. Ne-am trezi cu un gând prin care am spune „mulţumesc pentru că eşti, căci, dacă eşti tu, sunt şi eu şi sunt bine încă o zi”.

Toate darurile binefăcătoare ale vieţii vin din şi de la Pământ, căci Pământul le-a primit de la Dumnezeu încă de la Facerea Lumii. Noi ne-am îndepărtat de Pământ, nu mai aşteptăm ploaia ca ţăranul de odinioară, nici nu ne mai bucurăm pentru bogăţia zăpezilor sub care creşte grâul. Ne bucurăm pentru vremea de schi, nu pentru bucuria creşterii grâului şi nu ne mai aduce fericire ploaia binefăcătoare, care hrăneşte plantele şi pomii, dar ne supărăm că nu putem face plajă. Vedem fructele şi florile la tarabe, dar nici aşa nu ne amintim să-i mulţumim Pământului. Nici aşa nu ne amintim să ne bucurăm de ploaia care le aduce creştere. Artificialul experienţei e prea acut, prea du­reros ancorat în viaţa de zi cu zi, iar Pă­mântul a devenit pentru noi mai degrabă o sursă de plăcere, de satisfacţie grosieră, decât una care ne bu­cură sufletul. Pănâ şi Pământul ne sa­tisface plăcerile grosiere şi, poate, toc­mai pentru că am înlocuit iubirea pentru el cu plăcerea, ne purtăm cu Pă­mântul cum se comportă bărbaţii cu amantele de-o noapte.

Există teorii – chiar unele ştiinţifice – care susţin că noi cumunicăm cu Pământul prin câmpurile electromagnetice, pe anumite frecvenţe care ne sunt comune. Inimile noastre sunt conectate la inima Pământului prin aceste frecvenţe, iar perturbările emo­ţio­nale, indiferenţa, dragostea, mul­ţumirea, recunoştinţa sau dezgustul şi ura noastră ajung în câmpul eletromagnetic al Pământului, pentru ca acest câmp să ni le returneze. Armate de oameni de ştiinţă se ocupă de cercetări privind relaţia dintre emoţiile umane şi câmpul electromagnetic al Pământului, iar concluziile de până acum spun că determinarea este reciprocă. Aşadar, cum iubim Pământul, aşa ne iubeşte şi el. Când ne scutură vulcanii, când ne distrug furtunile, când ne îngheaţă gerul sau ne topeşte canicula, să ne întoarcem conştiinţa şi inima către Pământ, căci s-ar putea ca atunci el să ne spună: „Uite cum iubiţi voi”! Să-i mulţumim Pământului fie şi pentru că ne suportă, dar – mai ales – pentru că ne hrăneşte şi ne poartă prin Univers către desăvârşirea destinului nostru de praf de stele, şi încă unul „conştient”! Căci, dacă noi venim din stele şi suntem vii, atunci stelele toate trăiesc, iar Pământul este steaua pe care am devenit conştienţi de asta.