Praf în ochii mamelor

Speriaţi de reacţia opiniei publice, guvernanţii au renunţat la ideea de a reduce la jumătate concediul pentru creşterea copiilor. Pentru mame este, din păcate, o falsă victorie. Aşa cum, de la bun început, legea care le-a permis să rămână doi ani acasă a fost doar un praf în ochi, menit să le împiedice să vadă că în România politicile demografice sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire...

Nu durata concediului parental este marea problemă, ci lipsa meca­nismelor şi a infrastructurii care ar trebui să le permită femeilor o viaţă profesională normală şi după naşterea unui copil. Este inadmisibil ca în mileniul trei maternitatea să mai fie încă, pentru multe românce, incompatibilă cu cariera, ba chiar cu independenţa financiară. Şi totuşi aşa este. În lipsa creşelor, a gră­di­niţelor cu program prelungit, a unor programe de lucru flexibile, multe mame sunt nevoite să renunţe la serviciu pentru a-şi putea creşte copiii. Multe femei amână sau renunţă la perspectiva maternităţii, speriate de consecinţele ei econo­mice şi sociale.

Mai lung sau mai scurt, conce­diul parental se termină, inevitabil. La 1 an, la 2 sau la 3, copiii tot au nevoie de supraveghere permanentă. Ce soluţii li se oferă părinţilor? Care sunt alternativele pe care statul le propune modelului patriarhal, în care mama este obligată să-şi asume singură această responsabilitate? Din nefericire, toate clişeele acestui model anacronic au fost invocate zilele acestea exact de cei care luptau, chipurile, pentru binele femeilor. Am auzit discursuri revoltătoare, teorii iresponsa­bile emise nonşalant în spaţiul pu­blic cu aerul că sunt adevăruri imuabile. Am asistat la culpabilizarea pu­blică a mamelor care se întorc mai devreme la muncă, prezentate drept nişte făpturi denaturate care nu-şi înţeleg rolul şi misiunea. Cariera? Un moft! Singura lor vocaţie ar trebui să fie familia! Femeile „normale” nu au altă ambiţie!

Am aflat că bonele sunt, de regulă, torţionare sadice, iar creşele adevărate – lagăre ale morţii. Locuri bântuite de molime şi profund traumatizante. Nu doar la noi, ci pretutindeni în lume. Te şi miri cum de mortalitatea infantilă este semnificativ mai mică în Occidentul putred, unde copiii sunt expuşi la asemenea orori încă de la 3 luni...

Practic, numai modelul mamei casnice pare să-i mulţumească pe aceşti bizari apologeţi ai „drepturilor” femeilor. Lipsa de opţiune nu ar fi, deci, vina statului, ci un fel de dat al firii. O viziune medievală care perpetuează un tipar social în care inegalitatea de şanse este structurală.