Prea multă nicotină-n îngeri

De mai bine de o lună, tradiţia, învelită în blăni de urs şi de colind, umblă nedovedită de încălcări, pe şoselele fără asfalt ale sărbătorilor care vor veni. Vor veni sigur. Cră­ciu­nul cade negreşit în 25 decembrie. Cră­ciunul se ţine de cuvânt. Cră­ciu­nul nu este o declaraţie a regimului Băsescu, cea mai tristă, mizeră şi păgână secundă istorică din veşnicia mileniilor (două şi un pic) de când se tot naşte pruncul Iisus.

Un „be­be­luş” şi el născut de o „mă­mi­cu­ţă”, sub prigoana asasină a lui Irod. Caricatu­ral, Irod a înviat. Irod vrea mai puţini prunci şi un popor rezumat. Doar pruncul ceresc se naşte în ieslea din Bethleem, necaricatural. Va mai reuşi Fiul lui Dumnezeu să lumineze o lume din ce în ce mai bezmetică, la cheremul celei mai scârboase dinastii (în expansiune) a minciunii şi furtului? Înclin să cred că şi Fiul Ceresc devine, din nou, victimă neputincioasă a ororii. Diavolul chel, mi-a spus o bătrână, a pus stăpânire pe o parte din lumea creştină. Gândindu-mă cine ar putea fi diavolul chel m-a apucat râsul. Ce naiba, Doamne iartă-mă! Dar dacă bătrânica nu se înşală?

Dacă bucăţica de creştinătate pe care staţionez sezonier, între naştere şi moarte, a fost luată în stăpânire de acelaşi Sarsailă la care mă gândesc şi eu? Îl putem alunga făcând cruci? Mi-e teamă că nu. Intenţionam să îngân un vers, între bocet şi colind, în locul ciornei mele de azi. Îmi bâzâie în cap un fel de vorbe, un fel de rime pe care, iată, le scriu, aşa cum îmi vin, în laptopul (ce sculă ciudată!) prin care comunic, de la Sângeru, cu lumea, stricând primitivismul, de sapă şi plug tras de boi, al locului.

Aştept sub becul chior al lunii
Alimentat de waţi puţini
Aceste sărbători când Moşul
A-nlocuit brazii cu pini.

E-o vreme palid viforoasă
Ninge-n palat cu banii cheş
Furtunile-nvierii noastre
Ne vin de sus doar ca peşcheş.

Să râd, să plâng, să mă prefac
Că-s fericit când lacrimi cad
Din globurile atârnate
În prefăcutul nostru brad?  

Să fiu ca ieri, să mor ca mâine?
Învaţă-mă azi pe de rost
Cântă-mi pe clapele din suflet
Să reapar, cel care-am fost.

Se-ntunecă iubito-n sate
Ţăranii s-au culcat de mult
Nu-i mai trezeşte nici colindul
Nici al buhaielor tumult.

Vine alt an, socot eu bine?
Sunt tată iar şi iar bunic?
Crăciunul mă mai prinde-o dată?
Viaţa mă mai încearcă-un pic?

Şi totuşi parcă niciodată
N-a nins în seri de pre-Ajun
Cu-atâta nicotină-n îngeri
Ai milă, Doamne, fii iar bun.

Mâine se face alb în lume
Se face alb şi-n visul meu
Se face că se naşte-n preajmă
Un prunc şi pruncu-i Dumnezeu.
Ne mai despart puţine zile de îm­pre­unatele sărbători, Naşterea Fiului Ceresc şi trecerea către Anul Nou. Ţara mea, în substanţa ei lucidă, e tris­tă.

E mai tristă ca alte dăţi. Poate mai îngrijorată şi mai îngândurată. Parcă am sta la coadă, la cimitir, să nu ratăm un loc la preţ redus. Dar câtă substanţă lucidă are ţara mea? Unde şi cât de repede se isprăveşte lucidita­tea ei, făcând loc lejerităţii de a se lă­sa violată şi batjocorită, fără să zgâ­râ­ie, fără să urle, fără să încerce să-şi sfârtece violatorul?
Sărbători fericite, mioritica mea patrie! La mulţi ani, nă­păstuito şi îndelung răbdătoareo!