x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Prea multe frâne

0
Autor: Ana-Maria Păunescu 18 Sep 2011 - 21:00

Ne place haosul. E halucinant. Ne apropie, parca, de idealurile pe care le aveam cand eram copii, cand ne intreceam in planuri absurde si in posibile realizari. Paradoxal, peisajul care ne tine in viata seamana foarte bine a disperare, a declin si a schimbari. Da, vrem schimbare. Cine are curaj sa spuna ca nu? Cine se multumeste cu peticul de iluzie pe care il ofera stabilitatea plictisitoare a unor zile normale? Mergem inainte, asta spunem toti, asta vrem sa credem, nici nu se pune problema sa recunoastem ca, din pacate, in multe, in tot mai multe cazuri, o luam inapoi si, totusi, ni se pare ca e prima oara cand dam ochii cu lumina amintirii.

Acceleram. E o senzatie speciala de libertate. Ne aruncam fara nici un menajament in declaratii pe viata, suntem insistenti si lumea ne crede obositori, unii judeca fara sa ia in seama contextul si, asa, din aproape in aproape, din concluzie pripita in barfa bine pusa la punct, ni se pun diagnostice pe care nimeni nu le intelege pana la capat. Drumul care, macar teoretic, ne provoaca sa ne privim colegial si calm nu mai are nici o legatura cu scopul initial al bataliei. Sunt semafoare multe. Le prindem pe toate rosii si vrem sa ni se dea o explicatie pentru atata neimplinire. Si, speriati de continuitatea secundarelor, iar vrem sa recuperam timpul pierdut. Devenim exagerati, patetici, sentimentali, dezechilibrati. Ni se aduna in minte toate clipele de repaos fortat, facem calcule, multe calcule si, pana sa ne dezmeticim, mai trece o zi, mai pierdem cateva saptamani in care puteam cu adevarat sa fim liberi, sa fim fericiti, sa fim noi insine.

In plina cursa nebuneasca, fra­nam. Din diverse motive. Ne sare un caine schiop in fata, gasim bariera coborata la calea ferata care ne iese in cale, sunt carute fara semnalizare pe banda de urgenta si numai incetinind putem sa le ferim, e politie dincolo de curba, ni se face foame, ni se face sete, uitam sa apasam pedala pentru ca ne gandim bolnavicios de des la cei de care ne e dor, avem ne­vo­ie sa respiram putin aer de auto­stra­da, aer curat, de vant in miscare ha­lucinanta, ne atrag merele acri­soa­re de pe marginea soselei, parca am lua macar jumatate de kilogram, oprim sa alimentam, la benzinarie e aglo­merat si trebuie sa ne obisnuim cu asteptarea, mai spalam si parbri­zul, ca sa se vada bine inainte, sa nu cumva sa mai apara o scuza ca sa mer­gem incet, ca sa stam pe loc, ca sa tra­gem de timp, amanand deciziile importante.

Sunt prea multe frane, de-a lungul unei singure curse. Si partea cea mai trista e ca nici macar nu avem ce face, nu se poate schimba mare lucru in rutina de fiecare zi, nu exista rute alternative care sa ne avantajeze in vreun fel, asa suntem noi, dupa orice avant curajos ne amintim ca e ori prea devreme, ori prea tarziu, ca sa aiba rost sa fortam nota, sa spunem da sau nu, sa ne infruntam si sa ne acceptam adevarurile, fara sa ne pese prea mult de reactiile celor care ne inconjoara, fara sa ne facem griji pentru ce o sa creada colegii nostri de trafic, si ei rataciti, si ei cu viata pe fuga, si ei grabiti ca sa ajunga la cine stie ce intalnire decisiva.

Oglinzile retrovizoare sunt aburite, stergatoarele incep sa oboseasca mai repede decat in perioada in care ni se parea mai simplu sa schimbam piesele vechi, pentru a ne continua in liniste aventura, da, mecanismele se sting mai usor decat in anii in care ni se oferea gratuit speranta ca fericirea ne va iesi in drum, poate la urmatoarea intersectie, poate la urmatorul bloc inalt de pe partea stanga, poate dupa semaforul intermitent de la capatul bulevardului. Acum, nici macar nu mai vrem sa ne lasam mintiti, am crescut si a fost nevoie sa intelegem ca e inutil sa ne compatimim la nesfarsit, sa vrem sa o luam de la capat si sa nu facem nimic in aceasta privinta.

Peisajul e atat de frumos, incat ne ameteste. O parte din oamenii care trec pe marginea drumului poarta in priviri nobletea de care e nevoie pentru supravietuire. Cerul e de partea noastra, cu tot cu intunericul care il compune. E racoare, ca in fiecare seara de anotimp rational. Ne-ar placea sa continuam, sa aflam ce mai e de aflat, sa spunem cat mai curand ce mai e de spus, dar, ca de obicei, noi, veritabili protagonisti ai unor destine confuze, suntem obligati sa incetinim. Multe opriri, o singura viata. Suntem prudenti, suntem responsabili. Daca avem noroc, s-ar putea ca fericirea sa ne mai astepte inca cinci minute.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de