Preliminarii fără şansă pentru Răzvan Lucescu

Naţionala noastră de fotbal debutează astăzi într-o nouă ediţie a preliminariilor CE. Rânduiala la români, mari amatori de paranghelii festiviste, impune obişnuinţa unui optimism petardier la fiecare început de drum. Oamenii suntem şi, chiar dacă ne place să afişăm o superioară imunitate faţă de chemarea frivolităţii, trebuie să recunoaştem că, aşa, la un colţ de simţire, în astfel de cazuri, tot ne mai încearcă tentaţia visării colorate. Ne dă târcoale obrăznicia de a crede că mai pot apărea surprize plăcute chiar şi într-un fotbal cotonog cum este ăl de ne reprezintă, ne dă târcoale obrăznicia de a crede că naţionala noastră ar mai avea şansa chioară de a bifa participarea la un turneu final.

Rătăcirea nu mai face însă voltele de altădată. Tresărim la fiecare aţipire a exigenţei şi nu ne mai permitem să cutreierăm prin aventură nici pe bază de tichete compensate. Scriu ca şi când aş vorbi singur. Scriu fără a ţine cont de faptul că prin gestul meu mă dau în vileag faţă de cititori. Şi astfel nu sunt pus în situaţia de a înşela sinceritatea cu paraşuta convenienţei conjuncturale. Declar, aşadar, pe proprie răspundere, că nu cred că avem fotbalul sau fotbaliştii care să ne ducă la turneul final al Campionatului European. Mi se pare chiar caraghioasă orice încercare de a face realitatea din vorbe. Iar dacă ar fi să nu îngrop definitiv şansa împlinirii unei minuni, atunci propun o altă poveste, în care iluziile mai plutesc încă. Chiar dacă noi nu suntem capabili să practicăm fotbalul victoriei, câştigul să ne vină din faptul că întâlnim adversari mai proşti ca noi. Verdictul pe care mi-l asum este dur.

Dar faptul că nu acord nici o şansă posibilităţii de împlinire a obiectivului calificării nu înseamnă că neg rostul participării la aceste preliminarii. Dimpotrivă! Invit la realism tocmai pentru a putea trage foloase din meciurile pe care UEFA ni le-a făcut cadou în aceste preliminarii. Iar pentru a putea bifa beneficiul despre care vorbesc ar trebui să privim preliminariile ca pe o competiţie în sine, o competiţie în care te antrenezi serios chiar dacă ştii bine că nu ai şansa podiumului calificant.

Verdictul pe care mi-l asum este dur. Dar n-aş vrea să creadă cineva că printr-o astfel de atitudine înfig degetul în ochii fotbaliştilor chemaţi să compună lotul naţional. Ei nu sunt decât săracii unei ţări sărace. Sistemul este defect. Sistemul este păgubos. Iar cei care se află la ora actuală la butoanele sistemului au degete boante. Mă refer atât la diriginţii echipelor de club, cât şi la cei care gestionează naţionala. Am privit cu mare încredere venirea lui Răzvan Lucescu la naţională. Trecerea timpului a realizat însă un serios portofoliu de argumente care m-au contrazis. Acum cred că Răzvan Lucescu nu a ajuns încă la maturitatea care să echilibreze responsabilităţile asumate.

Presupusul avantaj al descendenţei s-a transformat, în timp, într-un dezavantaj. Echilibrul selecţionerului a fost serios afectat de reacţiile viscerale, răsfăţul rămânerii într-o tinereţe prelungită l-au pedepsit prin încăpăţânări nejustificate, iar orgoliul nestăpânit i-au creat imunitate faţă de părerile venite din afara propriilor convingeri, oricât de bine intenţionate ar fi fost ele. În aceste condiţii, primul care ar avea nevoie de un antrenor este chiar Răzvan Lucescu. El ar avea nevoie de meseriaşul capabil să-l antreneze pentru postul de selecţioner.