Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu cred, Doamne fereşte, în vreo conspiraţie globalistă împotriva României. Nu mai cred, însă, nici în utopia Occidentului benevolent, răspânditor dezinteresat de democraţie şi prosperitate. Uitaţi-va numai câtă democraţie au adus americanii în Afganistan sau Irak. Nouă ne-au adus un record mai paşnic: cea mai scumpă autostradă virtuală din lume. Pentru 50 de kilometri de şosea am plătit, deja, 1,3 miliarde de dolari. Şi mai avem de plătit nişte sute de milioane, numai ca să reziliem contractul înrobitor cu Bechtel. Compania de suflet a lui Dick Cheney ne-a dat o ţeapă cam cât o tranşă de la FMI.
Cică n-aveam încotro, aşa am cumpărat, de fapt, bunăvoinţa Washingtonului. La fel ni s-a spus când a izbucnit scandalul fregatelor luate de la fier vechi la preţ de capodopere ale tehnicii militare. Vezi, Doamne, altfel nu eram destul de simpatici la Londra. Trebuia să-şi ia şi englezii “tainul”… Un mizilic, de altfel, în comparaţie cu privatizările din energie… Vânzarea Petrom ar fi fost o condiţie a aderării României la Uniunea Europeană. A mărturisit-o chiar preşedintele OMV, Wolfgang Ruttenstorfen.
Cu asemenea prieteni, chiar nu mai are rost să ne temem de duşmani. Ce să ne facă mai mult? Prost nu e însă cine cere, prost e cine dă. Prost sau ticălos. Fiindcă în spatele tuturor contractelor dezastuoase pentru România s-au ascuns comisioane uriaşe. Să revenim o clipă la cazul Bechtel. Pentru a negocia cele mai păguboase clauze din jurisprudenţa noastră comercială, Ministerul Transporturilor a apelat la o firmă privată (şi obscură) de avocatură. Care a încasat rapid o “primă de success” în valoare de multe milioane de dolari. S-a întors, oare, statul român împotriva imbecililor care au girat (pe bani grei) un jaf cu acte în regulă? Da de unde! Nu-i nevoie, nu ne cere FMI-ul aşa ceva… Or, la Bucureşti, doar ce vrea FMI-ul pare să conteze. Acum ne obligă, iată, la alte privatizări controversate: CFR Marfă, Poşta Română, Oltchim… Guvernanţii noştri dau neputincioşi din umeri. De parcă e de la sine înţeles că sintagma “stat suveran” din Constituţie a devenit, de mult, o gogoriţă.
Un banc din “epoca de aur” descria astfel comerţul nostru cu URSS-ul: “ruşii ne iau grâul şi noi le dăm în schimb uraniul”. Se pare că între timp am reuşit o afacere şi mai bună: ne-am vândut suveranitatea, ca să avem bani de şpagi pentru Occidemt. Şi, desigur, pentru câţiva şmecheri autohtoni.
