Prietenii mei japonezi

In urma cu peste 10 ani, un neobosit critic de teatru japonez, Eisuke Shichiji, familiarizat cu festivalurile de teatru din Europa, i-a sugerat lui Yoshinari Asano, directorul companiei Kaze din Tokyo, sa se duca la Chisinau pentru a vedea spectacolele create de Teatrul "Eugène Ionesco". Merita sa vedeti ce teatru extraordinar se poate face intr-o tara mica si saraca, pare sa le fi spus atunci distinsul critic celor de la Kaze, care au urmat sfatul si s-au dus sa asiste la una din bienalele de teatru organizate de regizorul Petru Vutcarau in capitala Republicii Moldova. Asa s-a nascut o pritenie din cateva revelatii.

Japonezii au descoperit efectiv, la Chisinau, un minunat festival de teatru cu spectacole de mare calitate venite din multe tari, dar mai ales au descoperit trupa teatrului "Eugène Ionesco" si talentul proteic al lui Petru Vutcarau. S-a intamplat deasemenea ca una din piesele mele sa fie programate la acea ora la Chisinau si sa-i cunosc si eu pe japonezi. Trupa Kaze a continuat sa exploreze spatiul de cultura romanesc si s-a dus sa vada teatru la Bucuresti si la festivalul de la Sibiu. Greu de spus ce i-a impresionat atat de mult pe japonezii de la Kaze in Moldova si in Romania, dar pentru ei aceste doua tari au devenit doua repere culturale importante, mai mult decat Franta sau Germania unde au calatorit deasemenea.

Probabil ca japonezilor le plac paradoxurile. Iar faptul ca tari sarace pot avea un teatru bogat i-a incitat sa invete din experienta acestora. De atunci calatoriile deasupra Siberiei, intre Tokyo si Chisinau, intre Tokyo si Bucuresti, au continuat intr-un ritm alert. Eu insumi am fost invitat sa scriu piese pentru compania Kaze si sa asist la festivalurile lor. Daca mi-ar fi spus cineva, in tinerete, ca Japonia va fi una din tarile pe care o voi strabate cu cea mai mare asiduitate, nu l-as fi crezut. Ori iata ca la inceputul acestei toamne m-am dus pentru a sasea oara in Japonia, mai precis la Festivalul Teatrului Kaze ocazionat de aniversarea a 25 de ani de la infiintarea companiei…

Teatrul Kaze functioneaza ca o intreprindere. Cand si-au creat compania, tinerii, pe atunci, Asano, Yumiko, Mino, Taichi, Kazunori precum si alti camarazi de-ai lor nu aveau sala. Au investit insa cumparand o parcela intr-un cartier popular nu departe de primaria orasului Tokyo unde si-au construit un teatru. In jur de 30 de actori formeaza trupa Kaze, iar unii dintre ei daca petrec, puse cap la cap, trei luni de zile pe an la Tokyo… Pentru ca trupa rezista financiar dand spectacole in provincie si mai ales in scoli. In repertoriul lor figureaza piese precum "Mutter Courage" de Berthold Brecht, "Hamlet" de Shakespeare sau o dramatizare dupa "Micul Print" de Saint-Exupéry. In ultimii ani insa Kaze si-a prezentat spectacolele si in Europa, la Festivalul de la Avignon, dar mai ales la Sibiu si la Chisinau. Intr-un fel, cu modestie, in mod discret si fara sa ceara vreo medalie sau vreo recompensa, trupa Kaze face oficiu de "ambasador cultural" al Romaniei. Daca exista cineva la Tokyo care sa ne vorbeasca de bine pe noi, romanii, atunci acest cineva este trupa Kaze.

De cite ori stau de vorba cu prietenii mei japonezi (pentru ca intre timp mi-au devenit prieteni) ma uluieste la ei capacitatea lor de munca, senzatia pe care mi-o dau ca nu obosesc niciodata, modestia cu care considera ca au mereu ceva de invatat de la teatrul european. Ei si-au asociat intre timp o scenografa poloneza si doi regizori si actori francezi. Ce resorturi au japonezii pentru a nu obosi niciodata, ramane pentru mine un mister. Cand plec eu la Tokyo, dupa 12 ore de zbor si alte doua ore de traseu intre aeroportul Narita si centrul orasului, am impresia ca potentialul meu energetic pierde 90 la suta din rezerve. Cand ajunge Asano la Paris sau la Bucuresti il vad zambitor si proaspat, gata de orice program comun aplicabil imediat, gata de o plimbare sau de vizionarea unui spectacol sau de descoperirea bucatariei locale.

Dintre toate amintirile pe care le-am adunat dupa sase calatorii in Japonia, una mi-a ramas insa intiparita in minte mai puternic deait toate celelalte, pentru ca a fost si un soc emotional enorm. Era prin 2001, ma aflam deci pentru prima data la Tokyo, fusesem primit ca un rege de trupa Kaze si cazat la un hotel de lux. Am petrecut atunci doua saptamani intense la Tokyo, am descoperit teatrul Kabuki si templele sintoise, ceremoniile de servire a ceaiului si baile rituale in sursele de apa vulcanica din jurul Muntelui Fuji… Pe scurt, initierea mea in subtilitatile si misterele universului nipon avansase destul de bine, dar japonezii imi mai pregatisera o ultima surpriza. Ne luaseram ramas bun din ajun pentru ca a doua zi la ora sase si treizeci de minute dimineata urma sa iau autobuzul hotelului pentru a pleca spre aeroport. Or, in momentul cand am coborat, la ora sase si zece minute, in holul hotelului, cu valizele si gata de plecare, am ramas inmarmurit: o buna parte din trupa Kaze se afla acolo, cel putin 15 actori, veniti dis de dimineata ca sa-mi spuna mie la revedere. A fost o lectie de pretuire si un omagiu pe care nu l-am uitat niciodata si pe care nici o legiune de onoare sau diploma nationala de merit nu l-ar putea echivala. Nu stiu la ce ora se trezisera unii dintre ei ca sa fie acolo, la ora 6, cand pleca autorul, dar sentimentul pe care mi l-au insuflat a fost coplesitor. De fapt, am inteles ceva mai bine ce inseamna Japonia.