Prietenii şi duşmanii lui Răzvan Lucescu

Răzvan Lucescu a ispăşit ritualul bosumflării reflexive pricinuite de fulminantul debut al naţionalei în preliminariile CE. S-a recules într-o concediere distanţată de trăncăneala de-acasă, şi-a repliat strategic gândurile şi, crezându-se înarmat cu alibiuri până-n dinţi, şi-a luat din nou vorbele la purtare. Dresorul naţionalei a discursat savant, cu nobilă detaşare şi infinită înţelegere, în emisiunea "Naşul", despre starea de sănătate a fotbalului românesc. Dar şi despre poporul său cel labil, cel afectat de evidente probleme psihologice. Voleurile înţelepciunii sale au cutreierat, cu generoasă îngăduinţă, nemărginita deşertificare morală şi intelectuală a gloatei. A acelei gloate agăţate în disperare de arca pe care doar el o poate pilota providenţial. Iar dacă Răzvan Lucescu şi-a mai mototolit din când în când ştaiful trendingos în deliciul înjurăturii, nu trebuie să i-o luăm în nume de rău. Omul s-a mişcat natural în rădăcinile sale, a demonstrat că se-ntoarce întotdeauna cu plăcere acasă, în amintirile din copilărie.

Răzvan Lucescu a perorat din nou despre problemele cu care se confruntă fotbalul românesc. Şi-a forţat puterea de analiză până la extensia ei maximă. Umorul involuntar a fost pe alocuri savuros. Dar zâmbetul dispare atunci când observi că antrenorul naţionalei înoată în clişeele unor scuze penibile, când observi că orgoliul excesiv îl împiedică să accepte adevărul adevărat, singurul care ar putea ghidona pasul următor spre recăpătarea echilibrului. Lăsând ţâfna să lucreze în răsfăţ, Răzvan Lucescu face o greşeală capitală. Îi consideră prieteni adevăraţi şi depozitarii celor mai bune intenţii doar pe aceia care îi cântă în strună, obedient sau din motive subiective. Iar ceilalţi, proprietarii altor opinii, cei care se angrenează în dezbateri polemice pe tema echipei naţionale, chiar şi cu bună intenţie, sunt automat caracterizaţi ca duşmani, ca adversari cu care, în lipsă de altă soluţie, trebuie să dai de pământ.

În urmă cu câteva zile am fost tras de mânecă să citesc un mesaj trimis de Răzvan Lucescu, prin SMS, lui Răzvan Ioan Boanchiş, un prieten comun. După lectură, prima reacţie a fost de amuzament. Îl şi vedeam pe Răzvan Lucescu cum arde pe rugul conştiinţei patriotice, departe de ţărişoara sa. Apoi, stilul epistolar folosit într-o comunicare de obicei scurtă, telegrafică, m-a readus în seriozitate. Pentru că numai un om realmente neliniştit, realmente frământat de ceea ce i se întâmplă nu poate fi niciodată concis în comunicare. Îi acord, aşadar, lui Răzvan Lucescu prezumţia bunelor intenţii. Dar atât! Pentru materializarea bunelor intenţii este necesară o cu totul altă abordare. Clişeele cu avansul valoric al echipelor mici, cu egalizarea valorilor, cu adversitatea arbitrilor şi persecuţia apăsată a neşansei din secunda 30 nu ţin de cald. "Ghinioanele" de felul acesta se aglomerează doar în zona crizei de valoare. Şi are dreptate Lucescu atunci când spune că nu poţi face din rahat bici. Dar dacă el va considera în continuare că poate gândi doar pe cont propriu pasul salvator, nu numai că nu va face bici din naţională. Dar ne vom afunda şi mai rău în damfurile pestilenţiale de fundul curţii.