x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Prima mea "revoluţie"

0
Autor: Ana-Maria Păunescu 15 Ian 2012 - 21:00
Eu nu am trait revolutia din 1989, m-am nascut direct intr-o lume schimbata, intr-o lume confuza si do­ritoare de mai bine. Poate tocmai din aceasta dorinta prea puternica de a schimba lucrurile in sens pozitiv s-a ajuns la haosul de azi. Am vrut li­ber­tate, ni s-a dat libertate, doar ca nu am stiut ce sa facem cu ea, de unde sa in­cepem sa o analizam, sa o in­te­le­gem, sa o punem in aplicare.

Zilele trecute, am prins franturi de imagini, in direct, pe posturile principale de stiri, imagini din Piata Universitatii, cu oameni disperati care strigau ca vor un trai decent, care trageau la raspundere clasa po­litica pentru dezastrul economic si so­cial in care ne-am cufundat, parca fa­ra scapare. M-am speriat. E prima mea "revolutie". Deocamdata, in ghi­li­mele. Nu am mai vazut niciodata proteste de o asemenea amploare, la Mi­neriade eram mica si nu ma interesa sa stiu ce se intampla in afara casei mele. Pe vremea aceea, dupa care tan­jesc de multe ori, a fi in siguranta era, pentru mine, sinonim cu a fi in via­ta. Acum, insa, si pentru generatia mea lucrurile s-au schimbat.

Am vazut in Piata Universitatii, printre forte de ordine trimise sa faca liniste, multi, foarte multi tineri, in­bra­cati gros ca sa invinga frigul si sistemul. Nu stiu ce va iesi din seria aceasta de revolte. Poate ca furia ce­ta­te­nilor se va stinge, poate ca se vor potoli masele si-si vor accepta soarta, asa cum e ea, fara prea multe spe­rante de viitor luminos, fara iluzia ca ziua de maine va aduce mult ravnita stabilitate, fara de care ne-am obisnuit cinic sa traim. Sau, poate, strigatele de la Universitate, de pe Magheru, de la Cotroceni vor avea ecou, vor reusi sa schimbe ceva, nici nu mai conteaza daca in bine sau in rau. Am ajuns intr-o situatie asa de penibila, in­cat pentru oameni nici nu mai conteaza daca au sau nu alternativa, ni­meni nu ia in calcul varianta ca am pu­tea da din rau in mai rau, pentru ca, intr-adevar, de la fereastra centrala a so­ci­etatii noastre, mai rau pare ca nu se poate.

Disperarea ne-a ajuns din urma si suntem obligati sa ne-o scoatem din sange repede, ca sa nu ne afecteze de tot. Si, totusi, violenta nu e o solutie. Ma uitam la jandarmii trimisi in Piata, ma uitam la batele lor fara suflet si la castile de protectie pe care le aveau pe cap. Si ei sunt oameni, si lor, poate, le displace actualitatea in care ne-am impotmolit, dar aceasta e obligatia lor, sa asigure linistea, fie ea si de fa­ta­da, sa faca oamenii sa taca si sa-i tri­mi­ta spre casele lor, ca sa nu mai ra­sune catre orizonturi ne­mul­tu­mi­rea. Am ajuns in postura cinica de a ne bate intre noi, romani cu romani, de pe pozitii diferite. Protestatarii arunca cu pietre in jandarmi, jandarmii lo­vesc in protestatari. Si, in acest timp, in urma acestei explicabile risipe de ener­gie, nu se schimba nimic, subiectul discutiei e, probabil, in deplasare, cat mai departe de ura oamenilor.

Mi-e frica pentru viitorul nostru. Poa­t­e veti spune ca sunt naiva si ca se sim­te lipsa experientei, dat fiind faptul ca Revolutia nu m-a prins aici. Si, cel mai probabil, aveti dreptate. Doar ca nu-mi pot reprima sentimentele si gandurile, nu pot dormi linistita cu un Breaking News pe fundal, care anunta distant ca au mai aparut victime in Piata Universitatii, ca un jurnalist aflat la datorie a fost ranit, ca unii tineri au nevoie de ingrijiri me­di­cale. Stiu ca multi au impresia ca fa­ra sa punem piciorul in prag nu se mai poate repara greseala de a ne fi tre­murat mana pe stampila de vot. Dar e periculos, e prea periculos si, din pacate, s-ar putea sa nu ne ia ni­meni in seama, nici de data asta. Nu am cum sa dau sfaturi, nu am cum sa an­ticipez ce va fi, nici macar nu in­draz­nesc sa dau nume sau sa fac re­marci excesiv de subiective. Cuvintele si gesturile ne sunt vulnerabile. Acum mai mult ca oricand, cand disperarea s-a transformat in proteste repetate, ris­cam sa spunem mai mult decat e ca­zul si sa agitam spiritele degeaba.

Sper sa se termine cu bine, sper ca re­zumatele din buletinele de stiri sa nu mai anunte victime, sper ca tara noastra, asa mica si nefericita cum e ea, sa gaseasca, in fine, puterea de a ale­ge un drum drept, care sa nu mai duca inapoi, care sa nu o mai ia pe va­ri­an­te ocolitoare. Suntem satui de oco­liri si de amagiri. Si ar trebui sa ne sa­tu­ram si de violenta.

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de