x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Primăvara la Londra (2)

0
09 Mai 2008 - 00:00
Primăvara la Londra (2)


Îmi displace pînă la revoltă contrastul barbar dintre stilul sobru, nobil, impunător al clădirilor şi nonconformismul lălîu al londonezilor indigenizaţi. Sînt două planuri care nu se armonizează defel, revendicîndu-se din epoci diferite.



Pe la miezul nopţii sar buimac din pat. Un vaier prelung trece prin geamul camerei de hotel şi mă izbeşte în ţeastă. Ţipete, rîsete, grohăituri, rîgîieli s-au amestecat strident şi plutesc deasupra oraşului. Ele urcă din stradă ca un vuiet şi se sparg în zidul de nori, îndărătul cărora s-a refugiat Creatorul, speriat de dezmăţul candriu al fiilor vicioşi. Spre dimineaţă, ameţiţi de atîta zeamă de malţ, chefliii se tîrăsc care-ncotro. Un taximetrist din Bulgaria îmi povesteşte întîmplări neverosimile cu britanice bete criţă. Catapultat în epoca tehnologiei de vîrf, occidentalul şi-a pierdut busola şi rătăceşte halucinant. Rătăcirea de bunăvoie în tovărăşia  drogului e drumul sigur al pierzaniei omului legat în serie la reţeaua de internet.


4 Londra nu a pierit sufocată de baliga cailor, cum proroceau pesimiştii odinioară. Asta nu înseamnă că zveltele patrupede au dispărut din viaţa urbei. Paradoxal, dar baliga de cal pătează din loc în loc şi străzile principale. În Piccadilly Circus ori la Buckingham Palace, de pildă, excrementele verzui întregesc tabloul oraşului mereu egal cu el însuşi.
"They had no choice!" scrie pe monumentul dedicat animalelor ucise în războaiele mondiale. Un cal şi-un cîine, un catîr şi-un măgar din granit străbat eternitatea, cu plecare din Hyde Park, şi pentru sărmanele patrupede mă opresc recunoscător o clipă. Statuia nu spune însă nimic despre nesăbuinţa omului care a provocat moartea nevinovatelor animale. Cum ar arăta, oare, monumentul nesăbuinţei omeneşti? Îmi rumeg frămîntarea înconjurat de indivizi care aleargă prin parcul imens şi dereticat aidoma unui colţ de rai. Mă ignoră cu desăvîrşire, grăbiţi să-şi atingă norma de jogging, o altă născocire a înstrăinării moderne. În curînd, Raiul va fi populat numai cu oameni singuri, alergînd cu căştile la urechi către nicăieri.


5 "Cînd cineva se plictiseşte de Londra, se plictiseşte de viaţă", mărturiseşte Samuel Johnson, uitînd că spleen-ul s-a născut în Insulă. Scriitorii n-au întotdeauna dreptate, întrucît, deşi Londra e şi plictisitoare, nu mi s-a urît încă de viaţă. Metropola e ternă, previzibilă, lipsită de fantezie, un burg german cu niscaiva sînge aristocratic. Emoţionantă este, totuşi, Westminster Abbey, necropola comună a atîtor personalităţi. Înmormîntaţi sub lespezile grele ale timpului, pe culoarele de trecere ale măreţei catedrale, morţii nemorţi dorm agasaţi şi neputincioşi. S-au resemnat să fie pîngăriţi întruna de cohortele de gură-cască, tentate să le necinstească veşnicia. Şi nu-i uşor lucru să păşeşti pe pietrele funerare scrijelite cu numele lui Byron, Dickens, Henry James şi ale altora din aceeaşi constelaţie. Să calci în picioare spiritele stelare ale universalităţii, ce mai profanare pusă la cale de mănăstirea benedictină!...


6 Îmi displace pînă la revoltă contrastul barbar dintre stilul sobru, nobil, impunător al clădirilor şi nonconformismul lălîu al londonezilor indigenizaţi. Sînt două planuri care nu se armonizează defel, revendicîndu-se din epoci diferite. Epoca victoriană, fastuoasă şi rigidă, şi epoca internetului, facilă şi superficială. Două epoci antagonice, mocnit conflictuale. În decorul arhitectonic atins de perfecţiune, inşii "îmbelciugaţi" şi caciuriţi, în blugi şi adidaşi, sînt o glumă proastă a istoriei. O "glumă" circulînd  printre taxiurile cu acelaşi parfum retro, amintind de anii ’40. Maşinile sînt micuţe şi negre, cu forme domoale, curbate chiar, şi seamănă, mai degrabă, cu nişte chipiuri uriaşe şi motorizate. Chipiurile poliţiştilor metropolitani întîlniţi atît de rar pe străzile late şi solemne. Prins în acest decor, străin şi rece, noul londonez îşi găseşte deseori scăparea în... butoiul cu bere. Înecat în lichidul gălbui ori brun, el se împacă vremelnic cu propriul său trecut. Cu trecutul din care s-a dezrădăcinat, voluntar sau silit. Poate că omul nou are nevoie şi de oraşe noi, în care să nu simtă stînjeneala istoriei care nu-i aparţine.


7 Pe Oxford Street abia răzbeşti de lume. La un colţ, o femeie urlă fanatic într-o staţie portabilă: "Nu-l părăsiţi pe Dumnezeu! Nu puteţi trăi fără El". Tipa se străduieşte să-i convingă pe trecători să se oprească din mers şi să ia aminte la cuvintele ei profetice. Din păcate, cîrdurile de pietoni o ignoră. O cercetează chiorîş, ca pe o nebună care le împiedică plimbarea, şi se înghesuie în magazinele diavolului. Cei ce-l propovăduiesc în gura mare pe Dumnezeu par, cu puţine excepţii, nebuni. Ce trist adevăr...
 
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de