x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Primul sfârşit adevărat.

0
Autor: Ana-Maria Păunescu 12 Iun 2011 - 21:00

Am trait despartirea de scoala ca pe o drama fara limite, am suferit, dupa ce s-a dus ultimul 15 iunie de elev, dupa ce am iesit pe usa Liceului Mi­guel de Cervantes pentru ultima data. Am ajuns chiar si sa regret ca nu ma mai trezeam dimineata, ca sa nu in­tar­zii la prima ora de la sapte si ju­ma­ta­te, am asteptat in zadar, luni la rand, sa mai sune clopotelul pentru mine inca o data, macar inca o data.

Terminarea liceului a fost primul sem­­nal de alarma ca, si pentru noi, pen­­tru elevii clasei a XII-a B, timpul tre­­ce. Finalul de etapa a debutat con­ven­­tional, cu imbratisari si promisiuni ca ne vom cauta, ca ne vom re­ve­dea o data la cateva luni, ca ne vom ier­­­ta toate greselile din anii petrecuti im­­­preuna. Ne-am luat ramas-bun si am fost eroii propriilor povesti, poate pen­­tru prima data. In ultima zi petre­cu­­ta impreuna pe holurile scolii, dupa ser­­barea cu robe si diplome, dupa ce pa­­rintii au terminat de facut fotografii si au lacrimat pe ascuns, am fost cu to­tii complicii aceluiasi vis, ne-am pri­­vit in ochi si ne-a fost dor de co­pi­la­rie.

Stiu ca unii isi amintesc de anii scolii, de anii liceului ca de un chin. Dar pentru mine a fost altfel. Vine 15 iunie, data de care mi s-au legat me­reu sperantele si planurile, si-mi ga­seste colectivul instrainat. Unde sun­teti, dragi colegi de clasa? Unde au ajuns toate promisiunile noastre? Cum de putem trai asa usor unii fara ceilalti? Au fost atatea clipe frumoa­se! Au fost ani de adolescenta mintita, pe care i-am zugravit cum am stiut noi mai bine. A existat si pentru noi un recurs la copilarie, am fost si noi mici si nevinovati. Abia acum inteleg de ce li se atribuie celor mici mereu ver­dictul de nevinovati. Da, cand sta­team la ora de spaniola si notam cu­vinte si conjugari, nu ne trecea prin min­te ca exista nenorociri pe lume si oameni fara cuvant sau fara con­­stiin­ta.

Cand intram la ora de ma­te­ma­­tica, zambind si calcand stramb pe parchetul clasei noastre de la etajul al doilea, cand stergeam tabla cu acel bu­rete verde si invechit, cand ca­u­­­tam cre­ta in clasele alaturate, pentru ca niciodata nu eram suficient de pre­­va­zatori cat sa avem propria noastra re­zer­va de creta, cand ieseam la ta­bla sa facem ecuatii si integrale si ne bu­­c­u­ram ca am obtinut un rezultat co­­rect, cand, la ora de limba si litera­tu­ra romana, dezbateam temele mari­lor noastre romane, cand invatam la in­formatica cum se face un program in Pascal, cand ne bucuram ca vine ora de fizica si ne inghesuiam spre usa cla­sei, observand ca se apropie doamna profesoara, cand faceam la en­gle­za compuneri si rescriam biografii de personalitati, cand vedeam ca ajun­ge minutarul la "si douazeci" si as­tep­tam aproape cu emotie sa iesim in pauza si sa deschidem ferestrele larg, atunci, in acei ani pe care ii sim­team greoi si fara final, cand ni se pa­rea nedrept sa ne trezim devreme si sa facem fata tuturor temelor pentru aca­sa si exercitiilor de la lucrarile de con­trol, cand aveam de scris mult la ora de chimie despre experimente in­­­te­­resante cu turnesol, baze si acizi, cand ne enerva sa scoatem legitimatia de elev in fiecare dimineata, ca sa in­tram in cladire, cand gaseam scarile proas­­­pat spalate si alunecam de nea­ten­tie, cand mergeam la cabinetul me­­dical, mereu cu aceleasi dureri ras­­­fa­tate, mereu in cautarea banalului paracetamol, cu care aveam im­pre­­sia ca se poate schimba lumea, atunci am fost si noi ultima oara fericiti.

Cand s-a terminat scoala, mi-am luat ramas-bun de la obisnuinta de a spera ca totul e posibil. Nu am stiut ce va urma, n-am banuit ca toate se vor schimba chiar atat de mult. N-am vrut sa cred ca un sfarsitul, de ori­ce fel ar fi el, e chiar sfarsit. Am plans de multe ori, de dor de liceu, de dor de gimnaziu, de dor de scoala prima­ra. Am plans de dor de profesori si de colegi, de clasa noastra zbuciuma­ta, de acel XII B pe care l-am cunoscut bine si pe care, nu stiu de ce, parca nu l-am inteles cum trebuia.

Oriunde m-as afla, oricat de bu­curoasa sau de trista as fi, cel mai cu­rat domiciliu al meu ramane penulti­ma banca de la perete, unde am stat in ultimii ani de scoala, de unde am va­zut cum apune prima etapa a gene­ra­tiei noastre, de unde am constienti­zat ca urmeaza sa traim cu totii, in or­dinea de la catalog, despartirea de­fi­ni­tiva de copilarie. Se apropie va­can­te­le, se apropie 15 iunie. Degeaba. Noi am crescut.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de