Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
ROMÅNIA CA O TELENOVELÅ
Complexul Billa e deschis şi duminică după-amiază. Pe uşile glisante
ies împingători de cărucioare. Alţii descarcă de zor în portbagajele
larg deschise. Un dulău răpciugos doarme lungit pe asfalt. La trecerea
mea, deschide un ochi leneş, se asigură că nu sunt periculos şi se
culcă la loc.
ROMÅNIA CA O TELENOVELÅ
Moto: "Trăim în România, şi asta ne ocupă tot timpul"
Mircea Badea - realizator tv
Complexul Billa e deschis şi duminică după-amiază. Pe uşile glisante ies împingători de cărucioare. Alţii descarcă de zor în portbagajele larg deschise. Un dulău răpciugos doarme lungit pe asfalt. La trecerea mea, deschide un ochi leneş, se asigură că nu sunt periculos şi se culcă la loc.
Pe cealaltă parte vin la rând blocurile de tip Floreasca. Sau, altfel spus, blocurile de tip străzile cu nume de compozitori. Aşezăminte cenuşii, relevând însă prin balcoane şi, mai ales, prin grădiniţele îngrijite din faţă, că locatarii sunt bucureşteni vechi, care n-au cunoscut mizeria statului la bloc. În ţarcuri ferecate cu lacătul: mături, făraşe, găleţi, întregul utilaj pentru autogospodărirea de tip civic. Pensionare înţelepte tăifăsuiesc pe bănci al căror spătar jură c-au fost făcute şi puse acolo de Primăria Sectorului 1. De la fereastra unui automobil, un bărbat vesel şi bine hrănit se interesează unde e baza Lacul Tei. E din Brăila, după cum mărturiseşte numărul, şi are în maşină – după cum mărturiseşte el – doi greci care au fost studenţi la noi acum 20 de ani. Vor să vadă, probabil, locurile tinereţii lor. Asta o gândim noi, oameni cultivaţi, care tocmai acum trecem pe lângă pensionarele de pe bănci. Pe respectivele pensionare nu le duce gândul la aşa ceva.
La capătul cartierului Floreasca dai de un parc neîngrijit, cu alei de pământ, iarbă pârjolită şi bănci dărăpănate. Mai înainte ai trecut pe o stradă locuibilă. Nu vezi ferestre deschise, prin care se revarsă sfârâitul tigăilor pe aragaz, bărbaţi jucând table în faţa porţii, goi până la brâu şi cu fesuri ţuguiate, puradei pocnind mingi care în orice clipă te pot lovi în ceafă. Case tăcute, automobile parcate pe trotuare, stând acolo ca de când lumea, arar câte o maşină, fie din cartier, fie în căutarea unei adrese. E limpede: locuitorii sunt pensionari, oameni cu state vechi în Bucureşti!
Un panou stând de veghe la intrarea în parc avertizează că intrarea cu câini e interzisă. Amenajarea e însă plină de patrupede care zburdă energic pe iarbă şi ridică piciorul în dreptul trunchiurilor de copaci. Bărbaţi cu început de burtă stau lungiţi, goi până la brâu, în soarele care şi-a depăşit mandatul prin căldura de intensitatea zilelor de vară. Ici, colo, fumuri albe, ca şi cum în urmă cu câteva clipe s-ar fi încheiat un bombardament cu rachete de tip Katiuşa. Sunt semnele fără echivoc ale grătarelor în aer liber printre mesele în aer liber. Lângă grătare, străjuite de bărbaţi în maiouri, se disting mese care au strâns în jurul lor conclavul femeilor.
Iarba părculeţului – şi aşa săracă – e năpădită de maşini aşezate bot în bot, ca şi cum ar vrea să se chelfănească, sau spate-n spate, ca şi cum s-ar fi supărat una pe alta. Băncile sunt extrem de puţine. Din una n-au mai rămas decât picioarele, şi acelea ruginite.
Pe şarpele de asfalt care e trotuarul se dă bine pe lângă mine un căţeluş de pripas. Ca orice ins mic, fără putere, se gudură pe lângă ceea ce e mare. Mai târziu, când va fi şi el puternic, forţos, o să se alinte alţii pe lângă el. De sus, de pe trotuar, se vede un complex de vile noi, apărate de intruşi printr-un gard, dar mai ales printr-un ins cu şapcă. E cald, e primăvăratec, paznicul vieţilor şi avuţiilor din vilele albe a ieşit la şosea pe un scăunel, după ce, în prealabil, şi-a pus şapca alături.
Tot de aici, de sus, bănuieşti că viforul de manele bate dinspre un local deschis lângă lac. Lacul e secat pe jumătate. Localul e însă plin. Se văd pe bănci de lemn, ca-n poemul eminescian, inşi bând bere. De cealaltă parte, peste şoseaua circulată în viteză, se străduiesc să-ţi atragă atenţia indicatoare de Yaht Club, de Swiming şi alte asemenea locuri pentru miliardari dâmboviţeni, până mai ieri chiriaşi la ICRAL.
Moto: "Trăim în România, şi asta ne ocupă tot timpul"
Mircea Badea - realizator tv
Complexul Billa e deschis şi duminică după-amiază. Pe uşile glisante ies împingători de cărucioare. Alţii descarcă de zor în portbagajele larg deschise. Un dulău răpciugos doarme lungit pe asfalt. La trecerea mea, deschide un ochi leneş, se asigură că nu sunt periculos şi se culcă la loc.
Pe cealaltă parte vin la rând blocurile de tip Floreasca. Sau, altfel spus, blocurile de tip străzile cu nume de compozitori. Aşezăminte cenuşii, relevând însă prin balcoane şi, mai ales, prin grădiniţele îngrijite din faţă, că locatarii sunt bucureşteni vechi, care n-au cunoscut mizeria statului la bloc. În ţarcuri ferecate cu lacătul: mături, făraşe, găleţi, întregul utilaj pentru autogospodărirea de tip civic. Pensionare înţelepte tăifăsuiesc pe bănci al căror spătar jură c-au fost făcute şi puse acolo de Primăria Sectorului 1. De la fereastra unui automobil, un bărbat vesel şi bine hrănit se interesează unde e baza Lacul Tei. E din Brăila, după cum mărturiseşte numărul, şi are în maşină – după cum mărturiseşte el – doi greci care au fost studenţi la noi acum 20 de ani. Vor să vadă, probabil, locurile tinereţii lor. Asta o gândim noi, oameni cultivaţi, care tocmai acum trecem pe lângă pensionarele de pe bănci. Pe respectivele pensionare nu le duce gândul la aşa ceva.
La capătul cartierului Floreasca dai de un parc neîngrijit, cu alei de pământ, iarbă pârjolită şi bănci dărăpănate. Mai înainte ai trecut pe o stradă locuibilă. Nu vezi ferestre deschise, prin care se revarsă sfârâitul tigăilor pe aragaz, bărbaţi jucând table în faţa porţii, goi până la brâu şi cu fesuri ţuguiate, puradei pocnind mingi care în orice clipă te pot lovi în ceafă. Case tăcute, automobile parcate pe trotuare, stând acolo ca de când lumea, arar câte o maşină, fie din cartier, fie în căutarea unei adrese. E limpede: locuitorii sunt pensionari, oameni cu state vechi în Bucureşti!
Un panou stând de veghe la intrarea în parc avertizează că intrarea cu câini e interzisă. Amenajarea e însă plină de patrupede care zburdă energic pe iarbă şi ridică piciorul în dreptul trunchiurilor de copaci. Bărbaţi cu început de burtă stau lungiţi, goi până la brâu, în soarele care şi-a depăşit mandatul prin căldura de intensitatea zilelor de vară. Ici, colo, fumuri albe, ca şi cum în urmă cu câteva clipe s-ar fi încheiat un bombardament cu rachete de tip Katiuşa. Sunt semnele fără echivoc ale grătarelor în aer liber printre mesele în aer liber. Lângă grătare, străjuite de bărbaţi în maiouri, se disting mese care au strâns în jurul lor conclavul femeilor.
Iarba părculeţului – şi aşa săracă – e năpădită de maşini aşezate bot în bot, ca şi cum ar vrea să se chelfănească, sau spate-n spate, ca şi cum s-ar fi supărat una pe alta. Băncile sunt extrem de puţine. Din una n-au mai rămas decât picioarele, şi acelea ruginite.
Pe şarpele de asfalt care e trotuarul se dă bine pe lângă mine un căţeluş de pripas. Ca orice ins mic, fără putere, se gudură pe lângă ceea ce e mare. Mai târziu, când va fi şi el puternic, forţos, o să se alinte alţii pe lângă el. De sus, de pe trotuar, se vede un complex de vile noi, apărate de intruşi printr-un gard, dar mai ales printr-un ins cu şapcă. E cald, e primăvăratec, paznicul vieţilor şi avuţiilor din vilele albe a ieşit la şosea pe un scăunel, după ce, în prealabil, şi-a pus şapca alături.
Tot de aici, de sus, bănuieşti că viforul de manele bate dinspre un local deschis lângă lac. Lacul e secat pe jumătate. Localul e însă plin. Se văd pe bănci de lemn, ca-n poemul eminescian, inşi bând bere. De cealaltă parte, peste şoseaua circulată în viteză, se străduiesc să-ţi atragă atenţia indicatoare de Yaht Club, de Swiming şi alte asemenea locuri pentru miliardari dâmboviţeni, până mai ieri chiriaşi la ICRAL.
Va urma
