Prinţ sau impostor?

Am făcut acest calambur anume spre a pune în lumină diferenţa ca de la cer la pământ dintre splendida istorisire a lui Mark Twain-„Prinţ şi cerşetor”– şi nelegiuirile în cascadă la care s-a dedat impostorul care se împăunează cu titlul de „Prinţul Paul de România”. În carte, în urma unui schimb de straie făcut în joacă, ştrengarul Tom Canty, crescut în sordida Curte a Gunoaielor avea pentru o vreme să fie confundat cu prinţul Tudor, prilej cu care dobândea nu doar uzanţele Casei Regale cât mai ales un orizont sufletesc şi moral care îi împlinea visul de a fi un om adevărat. La rândul său, prinţul, care îi lua locul vagabondului, putea cunoaşte cu adevărat cum este viaţa dincolo de zidurile Palatului Regal.

Cu totul altfel stau, însă, lucrurile în ceea ce priveşte mascarada ai cărei protagonişti au fost auto-intitulatul „Paul al României”, mai degrabă impostor decât prinţ şi consoarta sa. Mascaradă pe care am privit-o, încă de la debutul celor doi pe scena „căruţei cu paiaţe”a politicianismului, cu multă rezervă şi cu o direct proporţională doză de dispreţ. Dispreţ pentru cele două jucării stricate şi,deopotrivă, pentru trăgătorii de sfori ai afacerii.

Fiindcă, în realitate, asta a fost şi este toată tărăşenia: o afacere murdară în care pseudo-prinţul şi pseudo-prinţesa nu au fost decât nişte profitori de drept comun care s-au înhăitat cu o şleahtă de răufăcători. Afacere care adaugă noi şi grele piese la dosarele celor zece ani de jaf la care a fost supusă ţara de către Amiralul Dezastrului Naţional şi „famiglia” sa. O „famiglie” din care fac parte,la propriu şi la figurat, prinţul-impostor şi prinţesa vântură vânt.

Numai că, aşa după cum ne învaţă străvechea noastră zicală, urciorul nu merge multe ori la apă, un merit determinant în demantelarea acestei sordide şmecherii având curajoşii investigatori de la„Jurnalul Naţional” şi de la „Antena 3”.

Că, mai nou, impostorul patentat, prinţul de trei parale şi consoarta se dau loviţi şi o fac pe victimele inocente ale unor „pressions politiques”, asta este altă daraveră. Numai că maniera dezgustătoare în care cei doi precum şi complicii lor, încearcă să îşi scape pielea nu face decât să le arate adevărata faţă, cea pe care au încercat să o ascundă, ani de-a rândul sub o pretinsă mască princiară.

Aşa după cum reacţia publică, de dispreţ faţă de cele două personaje supra- gonflate şi de complicii lor, este o fericită dovadă a faptului că, în pofida capcanelor viclene pe care i le întind vânzătorii de iluzii, societatea românească aplică sancţiunile morale celor care merită să le primească.

În ceea ce priveşte poziţia Casei Regale, aceasta a fost precizată de către Regele Mihai în câteva fraze de o exemplară demnitate. Mă refer la acel pasaj din convorbirile cu Philippe Viguie Desplaces -care conferă substanţă cărţii „O domnie întreruptă”-, în care, referindu-se la pretinsul prinţ,Regele Mihai spune foarte clar:„Nu este decât …domnul Lambrino”. Aşa după cum, la o întrebare referitoare la poziţia Casei Regale în eventualitatea în care i-ar fi aduse atingeri în cartea pe care anecdoticul personaj a anunţat-o, răspunsul Regelui este, şi el, de o impresionantă prestanţă: „Atâta timp cât ne lasă în pace, vom proceda la fel în ceea ce îl priveşte.” Concluzia cade neiertătoare, ca o ghilotină: „Nu merită osteneala”.

Cum se termină frumoasa carte a lui Mark Twain, ştim cu toţii. În ziua încoronării noului rege al Angliei, adevăratul prinţ, Tudor, ajunge la vreme şi dă la iveală toată povestea, iar Tom Canty, deşi va pleca din palat, îi va rămâne prieten statornic şi fidel.

Cum se va termina scabroasa aventură a prinţului impostor, a inabil confecţionatei prinţese şi a părtaşilor lor de matrapazlâcuri rămâne să ne spună justiţia.

Mult a fost. Puţin a mai rămas?...