x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Prizonierii sentimentelor

0
Autor: Ana-Maria Păunescu 15 Mai 2011 - 18:10

La Lisabona a fost târg de carte. Am ajuns târziu, abia în ultimele două zile, şi nu am ştiut de unde să încep, pe la ce standuri să mă opresc. Nu cunosc mulţi autori, n-am avut timp să-mi fac în minte un clasament al ce­lor mai buni scriitori, aşa că am por­nit pe vârfuri, timid, am hoinărit prin­tre cărţi şi titluri, câteva ore. Am avut norocul să prind o sesiune de autografe a unui mare autor portu­ghez, despre care ni se vorbise şi la şcoa­lă. M-am aşezat cuminte la coa­dă, sperând să mă pot ascunde de soa­re şi de temperatura obositoare de aproape 32 de grade. În faţa mea, tineri. În spate, ceva mai nerăbdători, doi domni în vârstă, care îşi făceau vânt cu coperta cărţii. Autorul, aşezat la o masă fragilă de plastic, cu o în­gheţată în mâna stângă, cu un aer de copil nevinovat, îşi contempla opera.

Un mare autor, la vârsta matu­ri­tă­ţii totale, de după 60 de ani, semna cu răbdare toate cărţile care i se aşe­zau în faţă şi mai avea chef să şi stea puţin de vorbă cu cititorii, oa­meni de toate categoriile, vizibil emo­ţionaţi, aproape stângaci, de atâta aş­teptare. Cei de la coadă aveau răb­dare, profi­tând de timp ca să-şi for­mu­leze în minte întrebări, pentru care aşteptau cu mare interes răspunsuri. Am ajuns şi eu la autograf. M-am aşezat pe scaun, mi-am spus numele încet, de parcă nu voiam să deranjez. Scriitorul m-a întrebat de unde sunt, îşi dăduse seama că prenumele meu, scris în două cuvinte, şi nu legat, nu e portughez. Am spus România mai tare, ca să nu existe confuzii. Imediat a în­ce­put să-mi vorbească despre Emi­nescu şi despre câtă plăcere îi face să-l citească uneori în română, alteo­ri în tra­duceri. Probabil că m-am luminat la faţă auzind că nici în viziunea scrii­to­rilor din Portugalia nu suntem ul­ti­mii pe harta europeană a literaturii.

Apoi, m-am grăbit să ajung acasă, ca să prind finala Eurovision, pe care am urmărit-o cu emoţie şi speranţă. De mică am fost obişnuită să dau atenţie evenimentelor internaţionale la care participă şi ţara noastră. Nu sunt dezamăgită de clasament, poate pentru că mi-a ieşit de mult din minte că am putea câştiga primul loc în orice domeniu, inclusiv în muzică. Nu pentru că nu am merita, nu pentru că am fi mai puţin talentaţi decât alţi vecini de continent, ci pentru că, din păcate, încă nu am învăţat să avem curaj şi să ne mândrim cu ce avem mai bun, într-o lume confuză şi nedreaptă. Pentru prima oară, am văzut concursul din altă ţară, de aici, din Portugalia adoptivă. Singură, cu televizorul dat destul de tare, am votat pentru România, de pe numărul meu local, de câte ori am putut, iluzionându-mă că va conta. Dar România nu a primit nici măcar un punct de la Portugalia. Mi-am amintit cum am stat cu tata anul trecut să vedem Eurovisionul şi am votat amândoi pentru Moldova, pentru dragii noştri fraţi. Îi spuneam atunci tatei, cu mândrie, că la anul, adică acum, voi avea şansa să ajut în clasament România. Nu am reuşit. Reprezentanţii Moldo­vei au pri­mit mai multe puncte decât repre­zen­tan­ţii României. Poate de aceea înfrângerea nu a fost totală. Totuşi, faptul că românii de dincolo de Prut sunt obligaţi să aleagă e semn rău, e semn că inima lor se împarte cu re­sem­nare de fiecare dată. M-a emo­ţi­o­nat felul în care Moldova ne-a acor­dat cele 12 puncte. "Pentru Ro­mâ­nia!", a exclamat cea care anunţa de la Chişinău clasamentul. Nu în engleza universală, nu în germana gazdelor, ci în limba română. Oricât ar încerca unii să şteargă asta, oricâte lupte s-ar duce pentru diluarea sentimentelor naţionale, legăturile României cu Moldova nu se pot distruge, nu se pot ascunde după convenţii imorale. La Eurovisionul de sâmbătă seară s-a mai văzut o dată asta. E, probabil, singura victorie cu care ne putem mândri, poate aud şi cei care au putere să schimbe ceva, poate se trezeşte şi în inima celor mai puţin sensibili ideea de unitate.

În rest, toate merg înainte, cu sau fără voia noastră. O luăm de la capăt în fiecare dimineaţă, chiar dacă ni se pare că stăm pe loc. şi, câteodată, în câte o seară luminoasă şi pustie, ni se face dor să credem în prezent şi în viitor, ni se face dor de reperele noastre neglijate. şi adormim cu gândul departe, prizonierii sentimentelor şi neputinţei, captivii propriilor spe­ranţe.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de