Probleme cu încâneparea

Un instalator, chemat să repare o racordare din care curgea apa, a zis că problema era la încânepare şi că o rezolvase.

Cuvântul încânepare ne-a lă­sat, pe proprietar şi pe mine, cu gura căscată. Avea ceva din so­no­ri­tatea majestuoasă a unei ope­ra­ţi­uni cruciale, iar felul în care in­s­ta­la­torul îl rostise reclama un onorariu domnesc.

Verbul "a încânepa, în­câ­ne­pa­re" nu apare în nici un dicţionar al lim­bii române. Într-o lume în care to­tul e creaţie, de la hârtia igienică la lozinca publicitară, de ce n-ar crea şi instalatorii verbe? Tehnic vor­bind, operaţiunea numită de ei încânepare e elementară: în­fă­şori filetul cu nişte cânepă, vii şi cu un pic de vaselină şi gata în­câ­ne­pa­rea. Chestiunea e că verbele, odată născute, presupun conjugări şi multe alte munci şi gimnastici gramaticale. Eu încânepez, noi încânepăm… noi încânepasem, noi încânepaserăm…

În altă ordine de idei: ca să re­în­cânepezi filetul unei ţevi cu pro­bleme de încânepare, trebuie mai întâi să-l dezîncânepezi. Ade­vă­ra­ta încânepare se face cu cânepă, dar la nevoie, ca să eviţi o inun­da­ţie, încânepezi şi cu o sfoară din casă. Soluţia ar fi să se numească încânepare prin sforizare.

Un cetăţean, care a făcut ca şi mine filologia, ia aminte la cuvintele noi. Oricât de răspândit ar fi un cuvânt, el are o mamă şi un ta­tă. Cineva a rostit cuvântul în­câ­ne­pare pentru prima oară. L-a năs­cut. Mie construcţia "în­câ­ne­pa­re" îmi pare absurdă, dar ea a prins. O cugetare din Antichitate spu­ne că, atunci când cei din jurul tău gândesc şi fac altceva decât ce crezi tu că ar fi bine să se întâmple, e mai cuminte să pleci decât să te în­contrezi cu toată lumea. M-am in­teresat în stânga şi în dreapta şi am aflat că se ştia de încânepare. Doar eu nu aveam cunoştinţă. Un ve­cin pe care l-am abordat pe su­biect, gândind că el, ca fost admi­ni­­s­t­rator de bloc, avusese parte de ne­numărate încânepări, a fost ca­tegoric: Matale eşti prost sau o faci pe prostul? Ce poţi să faci cu nişte cânepă decât să încânepeşti?! Ar fi trebuit să-i zic că nu-i corect în­câ­ne­peşti, că se spune încânepezi. De fapt, care e forma corectă a ver­bului: încânepare, încânepire sau încânăpenire? Şi cu ce sub­stan­tiv face pereche: cu în­câ­ne­peală?

Oricât s-ar strădui lingviştii şi cercetătorii de la Academie, limba ro­mână este o chestiune de fo­lo­sin­ţă, nu de norme. Cineva trebuie şi să încânepească. Doar că din încânepeală în încânepeală ne încânepăm de tot minţile.