Productivitate slabă – mâncare scumpă

Inflaţia din aprilie 2011 a ajuns la cel mai înalt nivel după iulie 2008 – 8,34% –, însă guvernatorul BNR, Mu­gur Isărescu, susţine că majorarea pre­ţurilor nu are legătură cu un exces de bani în circulaţie, ci cu o proble­mă de statistică rămasă nerezolvată. Cu alte cuvinte, nu tentaţia politicienilor de a recurge la măsuri monetare care să aducă rezolvări temporare pe seama afectării perspectivelor economice pe termen lung reprezintă problema, ci ponderea ridicată a alimentelor în coşul de consum, incredi­bil de mare în comparaţie cu ţări precum Cehia sau Polonia.

În coşul de consum armonizat, cel la care face referire guvernatorul BNR, alimentele (împreună cu bău­tu­rile nealcoolice) ocupă o pondere de 35,45%. Procentaj mult peste cel din Slovenia (16,91%), Slovacia (18,56%), Cehia (17,39%), Ungaria (20,79%), Polonia (21,45%), Estonia (23,29%), Letonia (24,56%) sau Lituania (25,95%). Şi dublu faţă de media UE: 15,63%.

E clar ce s-ar întâmpla dacă sala­rii­le ar fi de 500-600 de euro, ca în Cehia, şi nu de 300 de euro ca la noi: măr­furile alimentare ar reprezenta 17,5% din coş, nu 35%. Cu alte cu­vinte, preţul alimentelor din coşul de consum este de circa 100 de euro lu­nar în ambele ţări, iar discrepanţa vi­ne din diferenţa de venituri. Dar aici apare o întrebare: putem majora sa­la­riile peste noapte la 500-600 de eu­ro, fără să ţinem seama de câştigurile de productivitate? Pe termen foarte scurt, în general în preajma alegerilor, se poate. Premierul Tăriceanu cerea, de pildă, în 2008, Ministerului Eco­nomiei şi Finanţelor să stabilească un set de măsuri prin care România să ajungă la un nivel de dezvoltare economică similar cu cel al Cehiei şi Slovaciei şi la un nivel al salariului mediu de 500 de euro.

Ca să fim mai expliciţi, deşi ro­mânii încasează lefuri de 300 de euro lu­nar, atunci când vine vorba de pre­ţuri se vede că ele nu sunt departe de cele ale unor ţări unde angajaţii pri­mesc salarii duble. Şi nivelul produc­ti­vităţii muncii oferă explicaţia. În timp ce noi – cu o productivitate care reprezintă jumătate din media UE-27 – cheltuim peste o treime din bani pe alimente, cehii au ajuns la trei sferturi din productivitatea comunitară şi îşi permit să aloce sub un sfert din venituri pe alimente.

Din păcate, de fiecare dată când în România se vorbeşte de productivi­ta­te cei care observă că-i redusă omit să spună şi de ce. Uită să semnaleze că, la noi, competiţia politică s-a am­pli­fi­cat permanent în dauna celei eco­no­mice. Că politicul deposedează eco­nomicul de o cantitate din ce în ce mai mare de resurse pe care le direcţionează spre zonele unde are interes, lăsând piaţa fără „materie primă”. Şi apoi, cu pieţe subţiri, care se află în imposibilitate de a gestiona productivitatea, nici n-are sens să ne mai întrebăm de ce avem cea mai înaltă inflaţie din UE...

Aşadar, ceea ce uită mereu să amintească analiştii, care constată pe la seminarii că productivitatea e scăzută, este faptul că aceasta trebuie gestionată pentru a putea creşte. Iar de asta n-are cum să se ocupe tot statul. Fiscul şi banca centrală nu pot decât să restricţioneze consumul. De creşterea productivităţii se ocupă altcineva: pieţele.

Coincidenţa face ca toţi est-eu­ro­penii care au aderat înaintea noastră la UE să aibă pieţe de capital mai dez­voltate, unde întreprinzătorii gă­sesc instrumente cu care pot investi în domenii dintre cele mai diverse. Iar apoi, când capitalurile dezvoltă afa­ceri şi produse ce să vezi? Substituie importuri şi generează exporturi. Faţă de 30% din PIB la noi, ex­por­turile ajung la 40% din PIB în Po­lonia, depăşesc două treimi din PIB în Ungaria, pentru a se situa la peste trei sferturi din PIB în Cehia sau Slovacia.

Cheia prosperităţii constă deci în creş­terea productivităţii prin eficien­ti­zarea alocării resurselor şi sporirea acumulării de capital, dar aceste procese se manifestă lent dacă economia nu funcţionează pe principiul unei veritabile economii de piaţă. Sta­tul român a arătat cel mai puţin res­pect pentru proprietate din grupul membrilor estici ai UE, ceea ce ex­pli­că dec­alajul de dezvoltare dintre piaţa românească şi pieţele din Cehia sau Polonia. Dreptul de proprietate pri­vată instituie o structură de stimu­lente şi constrângeri care motivează com­portamentul uman în sensul va­lo­­rificării optime a resurselor. De aceea economia României a ajuns să fie considerată ca funcţionând pe prin­­cipiile economiei de piaţă mult mai târziu decât Cehia şi iată de ce peste o treime din veniturile ro­mâ­ni­lor se duc pe mâncare – dublu faţă de cehi.