x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Profesii de legendă

0
Autor: Tudor Octavian 25 Apr 2011 - 17:36

În anii 1950-1960, cariera militară în regim de ofiţer semnifica marea reuşită în viaţă. Locotenentul era soţul visat de fetele de măritat din târguri şi de la ţară, pentru că familia ofiţerului primea de la stat apartament la bloc, sol­dă, o seamă de ocrotiri medi­ca­le, iar popota şi uniformele din do­tare scuteau bugetul casei de ju­mă­tate din cheltuieli. În blo­curile repartizate armatei, plăcuţa de pe uşa apartamentului anunţa gradul locatarului-bază, care era de fapt şi gradul cuplului: familia lt. Ionescu, familia cpt. Popescu.

După 1960, inginerul a de­ve­nit măsura naţională a noii ordini so­ciale. Pe uşile apartamen­te­lor, pri­mite tot prin repartiţie şi cu pri­o­­ritate faţă de alte profesii, plăcuţa anunţa prioritatea: Fam. Ing. Io­nes­cu, Fam. Ing. Popescu... Con­di­ţia de ofiţer nu mai interesa ca odi­nioară, dovadă că fetele cu şcoa­lă se măritau cu ingineri, iar gradaţii şi-au reconsiderat mul­te dintre aspiraţiile matrimoniale. Inginerul era însăşi definiţia eco­no­miei socialiste. Până şi în presă aflai o mulţime de ingineri, unii în redacţii, alţii în producţia tipogra­fică. Practic, nu exista do­me­niu în care să nu dai şi de ingi­neri. Chiar şi în spitale ajungeau câţiva.

Am lucrat doi ani într-o fa­brică de plăci aglomerate importată în întregime din Germania de Vest, cum i se spunea pe atunci, în 1958. Fabrica era complet automatizată, iar pentru buna sa funcţionare electricienii de intervenţie şi maiştrii de schimb făceau toată treaba. Specialiştii nemţi, care asigurau asistenţa tehnică din partea firmei furnizoare, erau toţi maiştri. Nu i-am numărat pe inginerii noştri şi cred că şi dacă aş fi avut vreun motiv să-i număr nu puteam. Erau mulţi. Mai mulţi decât muncitorii. Mi-i amintesc cum apăreau în hală în grupuri de trei-patru ingineri şi cum cineva din grup arăta întotdeauna cu mâna spre undeva, iar ceilalţi dă­deau din cap. Arătatul cu mâna e imaginea şefilor care mi-a rămas în minte. În toată gazetăria pe care am făcut-o mai apoi, decenii de-a rândul, documentarea însem­na discuţii preliminare şi totodată finale cu inginerii din conducere sau de la comitetul de partid. Erau ca o barieră, de care nu puteai să treci şi nici n-avea rost să încerci, fiindcă oamenii muncii îţi răspundeau la întrebări doar dacă  erai însoţit de un inginer.

În 1990, primii care au plecat în lumea largă au fost inginerii. În America de Nord, când spu­neai că eşti român, autohtonii completau automat: român-in­gi­ner. În cei 20 de ani care s-au dus şi au schimbat configuraţia profesiilor în toată ţara, din legendele multora n-a mai rămas nimic. In­gi­neria a trecut în munca de concepţie, iar din aceea de producţie ce a mai rămas nu mai înseamnă deloc ce însemna cândva. Ingine­rii cei noi nici nu-şi mai zic pe căr­ţile de vizită rangul politehnic. Men­ţionează doar specializarea de ultimă generaţie.

Ei – veţi întreba –, şi ce vrei să spui cu asta? Vreau să spun că nu-i momentul să avem păreri des­pre declasarea unor profesii şi a unor mari categorii profesionale şi că nu va fi multă vreme mo­mentul. Pentru că orice părere aduce a condamnare. Toate schim­bările brutale şi cu caracter general sunt nişte condamnări. Schimbarea mai poate fi îndurată, dar condamnarea meseriei sale îl termină chiar şi pe omul cel mai puternic.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de