x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Profesorul care m-a învăţat mai mult decât ştia

0
Autor: Tudor Octavian 30 Aug 2011 - 21:00

In ultima clasa de 'elementara', aritmetica ne-o preda un dascal care isi pierduse mana dreapta in raz­boi. Avea o proteza, terminata cu o manusa neagra de piele, insa pro­teza nu i-am vazut-o niciodata. Spre deosebire de ceilalti colegi de can­celarie, despre care tot ce pot spu­ne e ca nu mi-i amintesc in nici un fel, 'domnul de aritmetica' se im­braca numai in costume bleumarin inchis, cu o croiala cazona, fapt ce-mi marca memoria. Un alt fapt, care ne impunea si nitel ne infricosa era modul in care isi sprijinea proteza de cot cu stanga va­li­da. Nu intelegeam cum ceva ce lipsea putea fi mai greu decat ceva ce exista. Nu-i vazusem niciodata proteza, n-aveam cum sa-mi imagi­nez un lucru atat de misterios, tot ce-mi era ingaduit sa observ erau degetele rigide si inmanusate, dand imperios impresia ca la un moment dat vor incepe sa se miste.

Mai mult decat carte, domnul de aritmetica m-a invatat un fel de a fi. La varsta aceea nu stiam ce e timpul si in ce relatii sunt maturii cu timpul. Cand intra in clasa se indrepta fara graba printre cele doua siruri de banci spre catedra. Odata ajuns, se aseza tot anevoie si se uita spre noi staruitor, ca si cum ora sa era mai lunga decat a celorlalti profesori si de aceea isi permitea astfel de pauze. Cand scotea un copil la tabla si-i cerea sa scrie una dintre acele probleme stupide cu doua trenuri care se ciocnesc obligatoriu in punctul C parea mirat si el de situatie, nu-i spunea elevului, hai, rezolv-o, ci ia sa vedem cum naiba o s-o re­zol­vam. Nici pentru el problema nu pa­rea lucru usor. Aici era cheia pe­da­gogiei. Stia la fel de putin ca noi, dar impreuna biruiam cele mai perfide inmultiri si radacini patrate. Cu elevi mai grei de cap impartea echi­tabil nota mica, zicand: imi pare rau, dar mai mult de 3 noi nu meritam.

Notele erau de la 1 la 5, iar nota 3 era de trecere. Copiii trebuia sa treaca toti clasa, altfel parintii, oameni saraci, insa mandri ca si analfabetii ca ei gaseau de lucru in fabrica, nu-i mai lasau la scoala. Domnul de aritmetica mai avea o metoda prin care ne invata mai mult decat stia. Mai mult decat aritmetica pe care o stia, vreau sa spun. Ne cerea sa le spunem pa­rin­tilor ca el era un om norocos si ca la el in clasa n-avea nici un prost. Doar ca unii erau mai isteti ca altii. Istetii rezolvau mai repede pro­blemele, totusi el, fiind invalid de razboi si avand si dreptul sub­in­te­les de a se deplasa mai greu si de a nu se grabi niciodata, era de partea copiilor mai inceti la minte.

Repede sau incet, spunea, tot acolo ajungem. Zicerea mi-a ramas vie tot timpul in memorie si azi parca, parca incep s-o inteleg.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de