Propaganda mascată în reformă

Zilele trecute aflam din presă despre numiri politice ale unor controlori de trafic aerian pe Aeroportul Timişoara. Oameni care fie au provocat accidente aviatice, fie au cazier judiciar pentru favorizarea infractorului au ajuns să gestioneze soarta a mii şi mii de călători doar pentru că fac parte dintr-o gaşcă agreată de PDL. ĺsta o fi regimul politic al reformelor trâmbiţate cu orice prilej de actualii guvernanţi? În realitate, această guvernare întruchipează un dezechilibru fundamental, acela dintre uriaşa nevoie de a gestiona ţara cu folos într-o perioadă de criză acută şi incompetenţa la fel de mare a acelora puşi să gestioneze treburile publice. Scandalul numirilor de la Aeroportul Timişoara e unul dintre nenumăratele care mai sunt, însă unul care arată prăpastia dintre discursul politic demagogic despre reformă şi realitate. Reforma s-a transformat mai ales în mascarea incapacităţii de a face faţă crizei într-o propagandă agresivă. În acest sens, o excelentă definiţie a propagandei ar fi: “Funcţia propagandei nu este aceea de a realiza un studiu obiectiv al adevărului; sarcina sa este să servească puterea noastră întotdeauna şi fără ezitare”. Ţineţi-vă bine! Definiţia aparţine lui Adolf Hitler în “Mein Kampf”. 

Tot zilele trecute, într-o dezbatere tv, o reprezentantă a Guvernului afirma că şcoala în vremurile comuniste nu putea să formeze mari profesionişti că doar nu era altceva decât o şcoală comunistă. Şi reforma şcolii româneşti impusă de modelul sovietic în anii ’50 s-a făcut pe criteriul că şcoala burgheză nu avea cum să producă oameni capabili pentru socialism. Din fericire, modelul sovietic a fost înlăturat, iar şcoala românească a revenit la tradiţiile sale îndeosebi la iniţiativa ministrului Învăţământului de atunci, academicianul Ilie Murgulescu. Spre supărarea mea, am fost enervat de afirmaţia portocalie a doamnei. Mi-au venit imediat în minte figurile marilor mei profesori: Dumitru Dumitrescu, Dorin Pavel, Alexandru Diacon.  În prima zi în care am intrat ca proaspăt asistent-preparator la catedra  de hidraulică a Politehnicii Bucureşti, din care fac parte şi astăzi, marele Mitu Dumitrescu, şeful catedrei, mi-a spus: “Bă, dacă nu vrei să ajungi profesor, academician şi să vii în locul meu ca şef de catedră, n-ai ce căuta aici!”. La fel procedase cu ani în urmă cu cei veniţi la catedră ca şi mine, absolvenţi – şefi de promoţie. Alexandru Diacon este cel care a împlinit “profeţia” bine calculată a marelui Dorin Pavel  din 1934 prin realizarea excepţionalei lucrări hidroenergetice de la Porţile de Fier în anii ’70. Funcţionau chiar sub vremurile comuniste marile şcoli din politehnică, matematică, fizică, medicină, construcţii, arhitectură, agronomie la nivelul şcolilor similare din Occident. Oricine mai cere dovezi despre aceasta trebuie ignorat, fiindcă e vorba despre un amestec de prostie şi rea-credinţă.

Actualii guvernanţi împing România într-un timp al supravieţuirii. În lumea în care tocmai ei o nasc nu au loc decât cei capabili să supravieţuiască, fie ei o jumătate sau un sfert din românii de azi. Este cea mai antimodernă, mai anticivilizaţie atitudine politică.

Vom plăti mult mai mult pe finanţarea plăţii datoriilor decât pe finanţarea creşterii economice, căci băncile n-au interes să crediteze întreprinderi şi activităţi economice; e mult mai sigur şi mai simplu să finanţeze Guvernul. Cercul este vicios; mai exact o spirală negativă, în jos. De unde va mai avea România şi noi toţi  bani pentru a plăti datoriile acumulate? Supravieţuirea amintită e falsă. Baza economică tot mai redusă ca rezultat al politicii economice “inteligente” de azi înseamnă simplu că oricât s-ar tăia, fiindcă nu mai e de unde, tot nu ajunge.

Lumina de la capătul tunelului nu e Pământul Făgăduit (al fericirii şi belşugului). Ar fi bine să fie tot România noastră, cu sufletul împăcat şi cu mintea întreagă.