x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Prostia, politeţea, ironia

0
Autor: Dragos Moldovan 11 Feb 2010 - 00:00
Există atribute ale existenţei umane care se potenţează reciproc. De exemplu, prostia şi politeţea. Nu o să vorbesc neapărat despre cazuri personale, poate că dumneavoastră nu aveţi în anturaj nici un om prost, ceea ce nu este neapărat un avantaj, un câştig, dimpotrivă, poate fi o pierdere, aşa cum voi încerca să demonstrez în continuare. Să vorbim deci despre situaţii de aiurea, întâlnite pe te miri unde, descoperite poate, accidental, prin puzderia de vedete superinteligente care populează spaţiul public românesc.

Carevasăzică îl vezi pe unu că e prost. Îl simţi, i-o citeşti pe faţă sau îţi transmite lucrul ăsta prin vreun altfel de modalitate. Trebuie recunoscut că prostia autentică are în sine ceva magic. Dar îl vezi pe respectivul şi că e politicos, că vorbeşte cu dumneavoastră, că respectă pe "stimabilul telespectator" ori pe "onorabilul alegător", că încearcă omu' să-şi aducă aminte de cei şapte ani de acasă, că i-e frică parcă să nu i se facă observaţie în public.

Ei, şi cu cât e mai politicos, cu atât prostia îi devine mai evidentă şi cu cât prostia se măreşte, cu atât şi politeţea se umflă, încât până la urmă politeţea devine ceva incredibil, ajunge la nişte cote nemaiîntâlnite dimpreună cu prostia care ajunge pe cele mai înalte culmi. Un prost politicos are toate şansele să devină una dintre cele mai simpatice şi mai pline de substanţă personaje din anturajul cuiva.

Cu totul şi cu totul altfel stau lucrurile în cazul prostiei combinate cu ironia. Ştim cu toţii despre ce este vorba. Duelul ăla verbal purtat cu un arsenal de 20 de cuvinte, despre zâmbetul ăla care seamănă cu un chiştoc de ţigară într-o ceaşcă de cafea, despre lipsa de replică şi pauzele de gândire care se vor a fi ceva care se pogoară de sus, dar nu sunt de fapt decât ceva care cade pe jos. Combinaţia dintre prostie şi ironie este devastatoare.

Pustieşte totul în cale. Neiertătoare precum o catastrofă naturală. Pentru că specialiştii în fabricarea amestecului ăsta sunt extrem de naturali la rândul lor. Le iese faza în mod spontan, trebuie numai să le oferi prilejul banal al unui congres, o conferinţă de presă, o cameră de luat vederi ori un interviu, nimic special, şi deodată - buuuuuumm!!! - îţi explodează în faţă.

Din enumerarea asta, prostia, politeţea, ironia, lipseşte ceva care să completeze cumva rima: anume România. Ţara asta care este creuzetul perfect pentru tot felul de experimente care mai de care mai ciudate şi mai periculoase. Din care uneori însă se nasc şi lumini spectaculoase, nepământeşti. Aha! Şi din enumerarea asta mai lipseşte ceva: combinaţia între ironie şi politeţe. Lipseşte pentru că este apanajul unei categorii sociale care, din păcate, deocamdată lipseşte din România.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de