Provincia ţine la respect capitalistele fotbalului

Provincia face podiumul campiona­tului. Liga lui Mitică îşi adună deocamdată laurii de la Galaţi, Timişoara şi Vaslui. Iar această poziţionare a momentului pare să promită o altă câştigătoare a titlului fără buletin de Bucureşti. Aparent, am putea vorbi despre emancipare. Dar când observăm că CFR Cluj şi Unirea Ur­ziceni, primele echipe care au împli­nit orgoliul provinciei, au stins lampa atât de repede, când observăm că fostele revelaţii fac acum figură de martori umili ai competiţiei, mai că suntem tentaţi să invocăm hazardul în motivarea asaltului provincial. Ie­rarhia actuală şi promisiunile ei rezultă dintr-o corectă comparare a competitorilor. Nu are însă substanţa împlinirii exigente a unui fotbal de calitate. Fotbalul este victima unor împrumuturi de pripas. Împrumuturi care au făcut din campionatul nostru, aşa cum am mai spus, o competiţie a cotonogilor câştigată de acela care se împiedică cel mai puţin. Iar evi­tarea gropilor reprezintă un exerciţiu care provoacă repetenţie fără drept de recurs pentru echipele din Bu­cu­reşti. Fiindcă, nu-i aşa?, Capitala este locul unde se livrează fudulia la liber, aici defilează caprele râioase într-o mare veselie. De aceea au ajuns capitalistele fotbalului să facă doar podiumul de sub podiumul provinciei.

Rapid, Dinamo şi Steaua au obţinut victorii pe linie în prima etapă a sezonului, constipând tabelele de marcaj la câte un chinuit 1-0. Bun şi ăla pentru clasament. Dar insuficient pentru a caracteriza deruta capita­listelor. Şumudică a încercat să-şi facă victoria mai mare decât în realitate supralicitând valoarea adversarului. Adunaţii de la Urziceni au avut pentru Şumudică statura naţionalei B a României. Delirul a continuat prin aprecierea că Rapidul a câştigat un meci de Liga Campionilor. Fiindcă o altă Unire din Urziceni frecventase cândva respectiva competiţie. Iar Şumi, spaima raţiunii, a continuat fabulos. După ce s-a pretins antrenor de naţională, de liga campionilor, a devenit şi antrenorul propriei bărbăţii, contazicâdu-i pe cei care ar fi susţinut că Şumudică are chenzina mică sau că o are ca Vasilică. Ce să mai discutăm? Un discurs atât de con­vingător cred că s-a bucurat de sincere aprecieri în Crucea de Piatră a pixa­rilor, acolo unde oficiază matronal Ioana Popescu. Ioan Andone n-are aptituni de glumeţ. Nu l-a concurat aşadar pe Şumudică. Fălcosul s-a repezit cu oiştea în propria-i echipă. Şi mai ales în atacanţii care au făcut risipă de ocazii în meciul cu Sportul. Revolta antrenorului poate fi justificată. Nu are însă nici o justificare declaraţia la două capete prin care Andone l-a atacat pe Dănciulescu. Fiindcă Dănciulescu este un profesionist exemplar. Omul care a dat o căruţă de goluri pentru Dinamo, omul care te-a scos de nenumărate ori din impas şi omul care ţi-a câştigat campionatul cu Dinamo şi chiar pe cel cu CFR Cluj nu poate fi pus la zid pentru că a ratat într-un meci. Andone nu are nici scuza antrenorului perpelit de o exigenţă în exces. Fiindcă altfel, în trecutul apropiat, nu ar fi tolerat în teren, meciuri la rând, nişte cadavre fotbalistice doar pentru că erau bine proptite pe relaţiile din interiorul clubului. Nu-l mai recunosc pe Andone. Nu-l mai recunosc în apu­căturile actuale pe Fălcosul care-şi urma propria cale indiferent de presiunile pe care le-ar fi înfruntat. Nu cred că jocul lui Dinamo l-a deter­mi­nat pe Andone să recurgă la aprecieri mincinoase. Andone pare să fie, mai degrabă, victima jocurilor de culise de la Dinamo. Iar dacă acceptă astfel de jocuri, Andone nu face altceva decât să-şi saboteze propriile interese, interesul echipei şi pe cel al suporte­rilor. Prietenul său, Marius Lăcătuş, are de făcut faţă aceloraşi probleme la Steaua. Dar a ales să rişte pe proprie răspundere. Şi chiar dacă greşeşte, Lăcătuş se mai poate uita în oglindă.