Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O ură viscerală a liderilor PSD faţă de Traian Băsescu i-a făcut pe aceştia să îşi ia drept aliaţi tocmai liberalii care le-au uzurpat dreptul la guvernare, făcând front comun împotriva preşedintelui.
Politica internă trece astăzi, 22 februarie, printr-un moment important, cu bătaie lungă: alegerea preşedintelui Consiliului Naţional (CN) al PSD. Persoana care va obţine cele mai multe voturi ale celor peste 700 de reprezentanţi ai filialelor PSD va decide, paradoxal, soarta alegerilor prezidenţiale din 2009 în România. Dacă Adrian Năstase va deveni preşedintele CN al PSD, lupta pentru prezidenţialele din 2009 va dobândi un potenţial de impredictibilitate garantat. Dacă Năstase nu va accede azi la vârful PSD, Traian Băsescu poate defila liniştit spre victoria din 2009. Fără adversar, chiar fără luptă.
Cei trei ani de opoziţie ai PSD-ului au reprezentat un exemplu-şcoală despre cum poate fi irosită şansa unei poziţionări strategice, în ecuaţia democratică a alternanţei la putere. Erori fundamentale de schimbare a azimuturilor au dus la o situaţie paradoxală şi impardonabilă: PSD – partidul învingător în procente la alegerile parlamentare din 2004 – a fost azvârlit în opoziţie şi a sprijinit deschis tocmai partidul – PNL – împins la guvernare prin unica voinţă a preşedintelui ales. O ură viscerală a liderilor PSD faţă de Traian Băsescu i-a făcut pe aceştia să îşi ia drept aliaţi tocmai liberalii care le-au uzurpat dreptul la guvernare, făcând front comun împotriva preşedintelui. Deplasarea PSD din postura clasică de partid de opoziţie spre postura de partid sabotor antiprezidenţial cu concurs guvernamental a fost cea mai gravă eroare strategică a marelui partid de stânga. Declanşarea procedurii de suspendare a lui Traian Băsescu de către PSD, în horă cu PNL, PRM şi UDMR, a fost semnalul dezertării PSD de la postul de observaţie critică a guvernării de dreapta şi transformarea sa într-un partid de combinatori de peluză.
Scăderea dramatică a PSD în sondajele de opinie, până la o cotă de avarie de 16%-18% în vara lui 2007, se datorează acestei decizii nefericite, care a deschis un şir lung de combinaţii şi maşinaţiuni neinspirate. Dacă adăugăm la aceasta eşecurile repetate ale celor 25 de moţiuni depuse de PSD din 2004 încoace – 20 simple şi 5 de cenzură, obţinem un tablou dezolant: marele partid de stânga s-a târât debil prin opoziţie, tânjind după o răzbunare meschină şi abandonând obiectivele propriului electorat. Scopul obsesiv al liderilor PSD de la Bucureşti, de a-l elimina pe Traian Băsescu de pe scena politică românească, i-a adus în situaţia de astăzi. Când posibila revenire a lui Adrian Năstase la vârful partidului ar putea repune în drepturi ideologia de stânga în Partidul Social Democrat.
După trei ani de penitenţă publică, Adrian Năstase joacă astăzi, prin candidatura la preşedinţia CN al PSD, mai multe mize: 1) propria carieră, 2) readucerea PSD la logica partidului de opoziţie, prin reinstaurarea ideologiei de stânga şi 3) o potenţială candidatură cu şanse a PSD, la prezidenţialele din 2009.
Toate acestea, cu o singură mare condiţie: ca Adrian Năstase să arate că s-a schimbat cu adevărat, că a învăţat din eşecuri şi prăbuşire şi că este un alt Adrian Năstase. În care a crezut aproape jumătate din România cu drept de vot, în 2004.
Dacă însă ne vom reîntâlni cu acelaşi Năstase din 2004 – conotat definitiv de media drept arogant, lacom, îngăduitor cu baronii partidului –, atunci mai bine fără el. Nici în Kiseleff, nici la Palatul Victoria, nici la Cotroceni.
