Puiul de arici

Vară căt cuprinde. Politica Bucureştilor, după opintelile din sesiuni şi referendumuri, s-a tras la umbră. Nici Bruxelles-ul nu dă in brănci pe canicula asta. Am timp să deschid, la Săngeru, căteva scrisori care m-au găsit aici in absenţa internetului şi chiar a telefonului.

O doamnă din Botoşani, care se declară admiratoare veche a poeziilor mele, mă ceartă in subtext că m-am rătăcit pe coclaurii politicii. "Unde-i poetul?", intreabă doamna de profesie dascăl de liceu. Admiratoarea mea din Botoşani mă mai intreabă, cu reproş, dacă in luni şi ani de cănd mă ocup de Traian Băsescu n-am găsit şi ceva bun de scris despre el.

Mă voi chinui să satisfac curiozitatea, indreptăţită poate, a cititoarei mele, răspunzănd, in ordine inversă, intrebărilor. Acum vreo doi ani am primit un telefon de la doamna sau domnişoara Ioana Băsescu, fiica mare a preşedintelui. A ascultat intr-un spectacol poezii de dragoste ale lui Lucian Avramescu şi vroia ultima mea carte, volumul doi din "Bună seara, iubito". M-am simţit, ca orice scriitor, flatat şi m-am oferit să ii dăruiesc un volum. Ioana Băsescu intenţiona insă să şi-l cumpere. I-am indicat o librărie. Şi-a cumpărat cartea. Prietenul sau soţul ei, care este compozitor sau căntăreţ, a şi produs, am inţeles, două piese muzicale pe versurile mele. Iată, mi-am zis, in familia lui Traian Băsescu este şi cineva care citeşte. Am rămas cu o simpatie pentru Ioana Băsescu, pe care altfel nu o ştiu decăt din poze. Faptul n-a ameliorat insă părerea pe care o am despre importantul ei tată. Imi pare rău, doamnă, dar Traian Băsescu rămăne, pentru mine, tot ce a produs mai rău politica romănească in aceşti ani.

"Unde-i poetul din mine?", mă intrebaţi. Dacă aş şti, v-aş răspunde. Vă voi istorisi o mică intămplare care mi-a adus, de la un consătean, fost coleg de şcoală, gratularea "tot poet ai rămas!". El m-a găsit cu ochii umezi după un pui de arici orfan, care mi-a murit in palmă. Vietatea minusculă işi urma mama traversănd, intr-o dimineaţă, şoseaua. Ariciul-mamă a fost strivit de roţile grăbite ale unui camion. Puiul, pe care l-am hrănit cu lapte şi caş, a supravieţuit. S-a ataşat de mine. Il lăsam in iarbă să fugă, iar el, in loc s-o ia spre pădure, mă urmărea pănă la treptele casei. L-am promis nepoatei mele, Martha, iubitoare de vietăţi, care duminică a implinit şapte ani. I-am construit puiului de arici o căsuţă din lemn ca in basme. Am scris pe ea "Casa puiului de arici", iar pe cealaltă parte - "Marthei, la mulţi ani la şapte ani". Numai că puiul s-a prăpădit chiar in dimineaţa in care trebuia să plec la Bucureşti pentru ziua nepoatei mele. Duminică, la cinci dimineaţa, incercam să-i incălzesc in palme trupul rece. Forţările mele de a-l salva au fost zadarnice. Cu ochii umezi m-am trezit aşternănd, pe o manşetă de caiet cu socoteli din construcţii, aceste rănduri: "Al Marthei - puiul de arici"

"Intăia-mi nepoţică, dulce Martha/ face azi şapte ani, dar nu-i aici/ inconjurată de ai ei desigur/ care imi sunt de-a valma inamici// mă resemnez privind căsuţa goală/ a puiului vremelnic de arici/ ii promisesem, ghinionul naibii/ această vietate de pe-aici// ce s-a-intămplat? găsit pe uliţi, puiul / plăpănd, un pic mai mare ca o nucă/ era sortit gheenei, negreşit/ eu l-am salvat cănd se gătea de ducă// ariciul Ciunea al lui Evtuşenko/ cel cu «-naintea morţii să nu mori»/ mi-a fost, vă jur, romanul-manual/ pentru crescut, cu ţepi pe trup, cocori// nedespărţiţi am fost, eu şi ariciul/ la Săngeru, in munţi, sau Capitală/ ne mobilam unul in celălalt/ odaia vieţii fatalmente goală// ariciul a murit, două mărgele/ ochii lui negri s-au inchis treptat/ zadarnic m-am zbătut cu doctorii/ zadarnic, să nu mori, l-am implorat// e ziua Marthei azi, triumfă gerul/ in iulie cad mari ninsori p-aici/ aş vrea să-i duc nepoatei mele darul/ promis, dar mort e puiul de arici". Să fie aceste rănduri dovada palidă că poetul n-a murit cu totul? Nu ştiu, distinsă doamnă. Oricum, acest imbold de a te exprima uneori altfel, poate fi o incurajare. Alungat dintr-o lume de tocat nervi, in ungherul lui cu candori, poetul se intreţine discret cu iluzii. Intr-o zi, iluzia trebuinţei versurilor se va stinge şi ea, asemeni luminiţelor din ochii puiului de arici.