x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Pulbere neagră

0
Autor: George Arion 25 Noi 2010 - 23:46
Pulbere neagră


Cartea are următoarea dedicaţie: „În amintirea lui Ray Chandler, născut la Chicago, Illinois – toţi îi datorăm mai mult decât spun afurisiţii de critici”. Nu e o dedicaţie întâmplătoare sau de complezenţă. „Pulbere neagră” dovedeşte o cunoaştere profundă a operei maestrului american, care a marcat profund, până în zilele noastre, destinul multor scriitori. Unele pasaje amintesc de-a dreptul de pagini ale lui Chandler.

De pildă, la un moment dat, Eugen Ovidiu Chirovici enumeră amuzat tipurile de beţivi care există pe lume. Sau îşi descrie eroul care bea singur un pahar, având în faţă un altul în care se află licoarea preferată a unei prietene dispărute. Oricine l-a citit cu atenţie şi cu evlavie pe Chandler tresare, amintindu-şi de modul în care autorul născut în Chicago împărţea, cu umor, blondele în diverse categorii uşor recognoscibile, sau revenindu-i în memorie o scenă finală din „Rămas bun pentru vecie”, în care Marlowe sirota în solitudinea unui bar un cocteil pe care obişnuia să-l bea împreună cu un amic. Mai sunt astfel de reminiscenţe chandleriene, deloc supărătoare, pe care le putem considera omagii discrete aduse unui magistru, de la care Eugen Ovidiu Chirovici a învăţat că fraza trebuie meşteşugită cu o răbdare de orfevru, şi că nu e destul să se audă multe împuşcături în urma cărora să rezulte un număr impresionant de cadavre, pentru a citi cu febrilitate o ficţiune literară.

Puţini autori români de suspans scriu la fel de bine ca Eugen Ovidiu Chirovici. Îi poţi număra pe degetele unei singure mâini. Scrisul său se sprijină pe o cultură solidă, pe care însă n-o etalează cu ostentaţie. Paginile lui provoacă delicii la lectură, de parcă ai asista la un spectacol al cuvintelor convocate să se combine cât mai strălucitor. Înşiruirea lor istoriseşte o poveste amară, despre câţiva copii confruntaţi cu întâmplări teribile, al căror înţeles le scapă. Totul se desfăşoară în 1955, într-o mică localitate, Creedence Creek din Illinois. Contextul istoric este precis conturat – evenimentele se petrec la sfârşitul perioadei în care Mc Carthy transformase „vânarea comuniştilor” într-o adevărată isterie naţională. Şi, ca întotdeauna, neliniştile adulţilor se transferă şi celor mici, cu efecte devastatoare.

Dar povestea are rădăcini mai adânci, în anul 1932, şi chiar mai înainte. Rezolvarea ei se finalizează abia peste alţi 40 de ani de la începutul acţiunii. Un deznodământ care aduce aminte de atmosfera din „Voodoo”, precedentul roman al autorului pe care îl prezentăm, o altă realizare deosebită a sa.

N-am să ştiu niciodată cât e real şi cât e ficţiune în relatarea fastuoasă a lui Eugen Ovidiu Chirovici. De exemplu, n-am să ştiu cum arătau, de fapt, mo­nedele americane prin anii '30, ce se bea în vremea aceea şi cum se îmbrăcau oamenii pe atunci. Probabil că do­cumentarea autorului român e fără cusur. Dar, chiar dacă un cârcotaş ar descoperi fisuri, pentru mine n-ar avea nici o relevanţă. Fiindcă, repet, scriitura rafinată, elegantă a autorului este cea mai uimitoare aventură la care suntem invitaţi să participăm parcurgând excelenta sa carte „Pulbere neagră”. Chiar şi cei mai afurisiţi critici de la noi vor trebui să recunoască faptul acesta.

Citeşte mai multe despre:   scena crimei,   jurnalul de duminică

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de