x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Pulpele lui Mary Popleacă

0
Autor: Ion Cristoiu 01 Iun 2008 - 00:00
Pulpele lui Mary Popleacă


Mary, şefa cu PR-ul de la firma de servicii funerare “Direct în Rai”, e de fapt Maria Popleacă. Maria Popleacă din Vintileasa, fostă activistă a CC al UTC, secţia Cultură şi Propagandă.

Mary, şefa cu PR-ul de la firma de servicii funerare “Direct în Rai”, e de fapt Maria Popleacă. Maria Popleacă din Vintileasa, fostă activistă a CC al UTC, secţia Cultură şi Propagandă. Membră a Comitetului Central la început, ca ţărancă muncitoare (deşi lucra ca economistă la IAS Tirchileşti), deveni activistă prin decizia primului secretar al CC al UTC, personal, şi la un moment dat se puse problema să fie promovată mai sus, la partid. Cariera ei spectaculoasă (se mutase la Bucureşti în buricul tîrgului din Vintileasa, primise imediat locuinţă în cartierul din jurul Casei Poporului) se datora pulpelor ei zdravene, ispititoare, pe care le purta însă firesc, natural, aşa cum o vacă îşi poartă ugerul fără să facă un capăt de ţară din asta. Era pe vremea cînd tovarăşilor li se făcuse lehamite de nesfîrşitele şedinţe în care-i băga, de dimineaţa pînă seara, Nicolae Ceauşescu. Începeau plenare pe la 8 dimineaţa şi se terminau noaptea tîrziu, pe la 12, cu o pauză la prînz de jumătate de oră, petrecută la bufetul CC-ului. Ca să reziste cumplitei monotonii, mulţi îşi luau cu ei, pe ascuns, printre broşurile cu discursurile Tovarăşului, reviste de cuvinte încrucişate. Era o treabă extrem de riscantă, deoarece la intrarea în sală se făcea un control ri­guros al servietelor diplomat. Cum vreo cîţiva fuseseră prinşi asupra lor cu materiale ce nu corespundeau normelor eticii şi echităţii socia­lis­te, drept pentru care se aleseseră cu nişte babane mustrări scrise, unii găseau de cuviinţă să vîre revistele pe sub cămaşa strînsă de cureaua pantalonilor. Era – după cum scria o Notă primită de Ceauşescu – un truc greu de depistat, din simplu motiv că mai toţi activiştii aveau burtă. Lucrurile mergeau destul de uşor dacă reuşeai să intri în sală cu materialele distractive. Ca să nu se prindă cei din prezi­diu, trebuia să găseşti un loc în spatele unui activist zdravăn, al cărui spate juca rolul unei stînci săpate de apă. De la o plenară la alta, numărul celor plictisiţi creştea îngrijorător.

 


Şi n-ar fi fost cine ştie ce problemă, dat fiind că la astfel de şedinţe important era ca toţi să stea pe scaune, în sală, dacă unii tovarăşi de la partid, recent promovaţi la vîrf, n-ar fi avut ambiţia de a însufleţi sălile cărora le vorbea, visîndu-se un fel de Nicolae Iorga al socialismului multilateral dezvoltat. Înzestraţi cu acel simţ menit a depista temperatura audienţei, ei se pierdeau chiar de la primele cuvinte izbindu-se de atmosfera moartă din sală. Pentru a curma fenomenul, primul secretar se gîndise rapid la o soluţie pe care n-o făcuse pu­blică, dar care fusese intuită de toţi activiştii. Ideea îi venise după o Plenară dedicată solidarităţii tineretului român cu lupta tine­rilor din Europa împotriva cursei înarmărilor. Din cîte aflase primul secretar înaintea şedinţei, Plenara avea toate datele de a fi una dintre cele mai plicticoase din lume. – Cum dracu’ îi ţinem?, se întrebase primul secretar cu voce tare, evident, fără a primi nici un răspuns, deoarece tovarăşul prim se întreba pe el însuşi, fiind şi singurul în stare să-şi răspundă cît de cît accepta­bil. La sfîrşitul Plenarei, adică pe la miezul nopţii, cînd cei cîţiva inşi din conducerea restrînsă se strînseră în biroul primului se­cretar pentru a bea o Coca-Cola din lada adusă personal de şeful BTT, toţi fură de acord că nu mai avuseseră de mult o sală atît de activă. După prima pauză, în rîndurile din faţă pentru a căror umplere, de regulă, era nevoie de apeluri insistente de la prezidiu, nu mai găseai un loc. Ca să nu mai zic – medita primul secretar – că luările de cuvînt întrecuseră orice aşteptare, lista celor înscrişi întinzîndu-se pe cîteva pagini. Era un mister această hărnicie tovărăşească, şi, pe drum, în maşina care-l ducea acasă, revăzînd mersul Plenarei, primul secretar nimeri cu gîndul la tovarăşa Marie, franţuzoaica de la Sindicatele franceze, invitată special de la Paris. Da, îşi spuse primul secretar, coborînd pe uşa ţinută de şofer şi apăsînd butonul liftului, da, franţuzoaica era noutatea Plenarei şi, mai mult ca sigur, ea stîrnise vioiciunea sălii. Să fi fost parfumul pe care-l respira tovarăşa din Franţa? Sau faptul că nu folosise limbajul lor de lemn, numindu-i pe băieţii din sală dragii mei, şi fixîndu-i cu o privire atît de semnificativ sexuală că vreo cîţiva se temuseră să nu ejaculeze acolo, sub privirile aspre ale Tovarăşului din Portret? Abia cînd se aşezase în fotoliu, cu nevastă-sa şi ea aşezată în celălalt, bînd o apă minerală, primul secretar descoperi excepţia. Îşi aminti brusc, căzîndu-i privirile pe pulpele uşor desfăcute ale nevestei, că tovarăşa de la Paris avea o fustă scurtă, care se trăgea pînă sus cînd şedea jos. Da, asta era explicaţia! Venită din Occident, invitata, deşi femeie la locul ei, bunică deja, ţinuse tot timpul picioarele desfăcute, şi derbedeii ăia din sală se dăduseră de ceasul morţii să-şi poată bucura privi­rile cu chiloţii ei albi, de dantelă. Pentru a-i vedea mai bine se grămădiseră în primele rînduri. Iar cei care nu găsiseră loc se înscriseseră la cuvînt, pentru ca, în picioare fiind, să poată profita şi ei măcar cîteva minute de pri­veliştea pulpelor desfăcute.


Şi astfel a ajuns Maria Popleacă, economistă la IAS Tirchileşti, cea mai căutată persoană pentru Comitete Centrale, Consilii Naţionale, ba chiar şi Birouri. Primul secretar îşi amintise că la o Plenară de anul trecut avusese în prezidiu o tînără sănătoasă, cu o coadă lun­gă, împletită în stilul tradiţiilor populare, nimerită acolo, lîngă conducerea de partid şi de stat, ca reprezentantă a intelectualităţii de la sate. Şezuse tot timpul cu picioarele des­fă­cu­te, arătîndu-şi sălii pulpele bine făcute, într-o neruşinare ce-o scandalizase pe tovarăşa venită de la partid. După ce trebuise s-o suporte preţ de o oră, cît durase prima parte a Plenarei, tovarăşa îi spusese scurt, de faţă cu Primul Secretar, să-şi strîngă pulpele, să nu-şi mai arate tezaurul de învăţătură bărbaţilor din sală.


Primul secretar se crispă niţel. Membrii Comitetului Central din rîndurile oamenilor muncii nu făceau nazuri cînd erau convocaţi la Bucureşti pentru a sta cîte o zi întreagă în Plenare, Congrese, fără să-şi ridice fundul de pe scaun. Se întîlneau însă şi cazuri de tinere bine făcute, cu succes la bărbaţi, obişnuite ale discotecilor, care bombăneau cînd li se spunea că trebuie să stea de dimineaţa pînă noaptea tîrziu în sala fără aer condiţionat, leşinate de căldură, simţind cum le asuda subţiorile, fără a putea merge la toaletă ca să se parfumeze. O asemenea tînără putea fi Maria Popleacă, întîia oară convocată la Bucureşti, la Plenară. Primul se­cretar se crispase la gîndul că vorbele şfichiuitoare ale tovarăşei Smarandache puteau stîrni în tînăra din faţa lui teribila vanitate de muiere rănită de o altă muiere. Maria Popleacă însă nici nu tresări la cele spuse de tovarăşa Smarandache. O privea cu ochii săi mari, imenşi, în care nu se citea nimic altceva decît nepăsarea absolută.


În partea a doua a Plenarei şezu în prezidiu la fel ca înainte, cu picioarele desfăcute.

Amintindu-şi de ea, primul secretar dăduse dispoziţie imediat să fie adusă pe sus la prima Plenară şi, după ce o plantase în prezidiu, constatase mulţumit că asistenţa nu se plictisise o clipă. După promovarea primului secretar, Maria Popleacă a fost preluată de cei de la Sindicate. Tot cu misiunea de a sta în prezidiu, cu pulpele desfăcute, lăsîndu-şi chiloţii să se întrezărească.


Maria Plopeacă se numea Mary Popleacă după ce devenise şefa PR-ului la firma de servicii funerare din Floreşti. Se tunsese scurt, occidental, renunţînd defi­nitiv la cosiţa care o făcuse să întruchipeze cîndva pe tovarăşa de la ţară, credincioasă sfintelor tradiţii mioritice. Pe vremuri, obrajii ei respirau sănătatea unei juninci voioase. Acum se farda intens. Cu ochii adînciţi în orbite, cu pielea uşor ridată lăsa impresia unei femei cu o experienţă sexuală ieşită din comun.

Ea însă tot Maria Popleacă rămăsese.

Citeşte mai multe despre:   maria ,   istoria ca telenovela,   secretar,   tovarasa,   popleacă,   sala,   popleac,   sal

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de