x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Pustiu în suflet

0
Autor: Ana-Maria Păunescu 20 Mar 2011 - 18:42

Suntem foarte ocupaţi. Avem de în­vă­ţat, avem de citit, avem de făcut pla­nul pentru următoarea zi de mun­că. Nu ne permitem să spunem că suntem trişti. Nu e cazul să le ex­pli­căm şi celor cărora le mai pasă de noi ce ni se întâmplă cu adevărat, ce lup­te se dau în inima noastră, în fie­ca­re dimineaţă, în fiecare seară, la fie­care început de anotimp. Ei ne în­trea­bă de ce avem voce stinsă, noi schim­băm subiectul, aproape plicti­siţi de grija lor.

Până la urmă, ca să îi li­niştim, le aruncăm o minciună gră­bi­tă, spunem că suntem bine, că toate merg cum trebuie, că nimic nu e mai rău ca ieri, că ne îndreptăm, încet, dar sigur, către echilibru. Nu ne dăm sea­ma cât e de periculos jocul în care am intrat. Aşa, din minciună nevinovată în minciună nevinovată, dintr-un răs­puns ocolit în altul, din lacrimă în la­cri­mă, se poate ca, până la urmă, până ne dezmeticim de tot, până ni se ri­di­că de pe chip ceaţa su­fe­rinţei, să nu ne mai cunoască ni­meni cu adevărat. şi tocmai atunci, când vom deschide ochii larg, cău­tând înţelesurile pierdute în întune­ric, atunci, când vom fi pregătiţi să o luăm cu toate de la ca­păt, când ni se va părea că se poate să pornim din nou lupta pentru idealuri, vom fi mai singuri ca oricând, vom con­­stata că nici unul dintre cei rămaşi lângă noi nu ne mai e destul de aproa­pe cât să ne sprijine, cât să ştie exact ce vrem să facem şi încotro o luăm, cât să ne în­ţeleagă pe de-a-ntregul, fără ju­mă­tăţi de măsură, fără expli­caţii prea mul­te, fără promisiuni de neîndepli­nit.

Cu cât ne ferim mai mult vocea de cei dragi, atunci când nu vrem să le spunem exact ce e cu noi, cu atât ră­mânem mai singuri. Ni se face pustiu în suflet şi nu ne dăm seama că, de fapt, singura noastră lumină sunt ei, cei pe care-i evităm, ca să nu-i îngrijo­răm de la distanţă. Ne sperie dezastrele naturale, stăm şi ne uităm la televizor, cu mâinile îngheţate de spaimă şi de neputinţă, aşteptăm dintr-un moment în altul să ne ia şi pe noi prin surprindere cine ştie ce nenorocire, rămânem blocaţi pe imagini apoca­liptice, şocaţi, simţindu-ne tot mai aproape de final şi negăsind calea de evadare. Timpul trece, avem în fami­lie bătrâni, se îmbolnăvesc lângă noi, tuşesc şi le e greu să stea în picioare şi nu spunem nimic, nu facem mare lucru, suntem înspăimântaţi de dramele din jur şi, când ne e greu şi simţim nevoia să vorbim cu cineva drag, căutăm în agenda telefonului şi găsim tot mai mulţi dispăruţi.

Plângem, regretăm, promitem că ne vom face timp şi pentru noi şi iarăşi o luăm de la capăt. Începe un război, cade un guvern, sunt proteste în lume, se vorbeşte mult de catastrofa nucleară, au murit copii nevinovaţi şi adulţi fără noroc, e îngrozitor contextul în care trăim. Ai noştri, de la ţară, nu înţeleg tot ce se întâmplă, noi uităm des de ei, poate nu mai au medicamente, poate la ei iarna e mai grea decât la oraş, poate le greu să tragă zăvorul la poartă. Şi se duc sub ochii noştri. Se sting încet, nu ne fac reproşuri, sunt nobili până la final.

Poate că toate aceste tragedii pe care le vedem şi le citim, în fiecare zi, ar trebui nu să ne blocheze, nu să ne facă să cădem într-o şi mai adâncă prăpastie, nu să ne distrugă şi ultima speranţă, ci să ne provoace să ne amintim mai des de ale noastre, de ceea ce simţim şi putem împărtăşi cu cei dragi, cât mai sunt lângă noi şi mai au putere să ne îndrume. Tocmai atunci, când ne simţim mici şi neputincioşi în faţa naturii, în faţa destinului, ar trebui să găsim puterea să ne facem viaţa mai puţin tristă, să nu ne resemnăm şi să avem grijă de cei şi mai fragili decât noi. În loc să ne obsedeze gândul că s-ar putea să vină şi la noi în ţară sau în casă un dezastru, mai bine ne-am strădui să salvăm zilele pe care le mai avem de trăit, multe sau puţine, să ne dăm o ultimă şansă să credem că nu trăim întâmplător, că prezentul pe care ne-am chinuit să-l construim ne va cinsti cu o amintire frumoasă.

Ocolirea adevărului nu ne va scoa­te din depresie. Refuzarea dialogului nu va încheia etapele negre din vieţile noastre. Nu e o scuză să spu­nem că ne e rău sau greu pentru că şi altora le e imposibil să meargă mai departe. Ne e frică de cutremure, dar nu ne ferim de noi înşine. Şi s-ar putea, dacă nu suntem atenţi şi nu revenim la timp cu picioarele pe pă­mânt, să ne trezim cu adevărat singuri, fără rude la ţară, fără bătrâni şi fără prieteni. Şi n-o să ne mai ducă nimeni grija. Şi-o să ne fie îngrozitor de dor.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de