x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Radiojurnal

0
Autor: Tudor Arsghezi 20 Aug 2007 - 00:00
 Radiojurnal


Programul, de două ori pe zi timp de şapte ore, al postului de radiodifuziune romănesc e obiectul unei corespondenţe critice, de cărţi poştale şi scrisori, voluminoasă. "Poşta amatorilor", condusă cu un sarcasm abil de poetul Adrian Maniu, care, in calitate de literat, se găseşte la locul lui de director al programului grăit, dă o foarte slabă idee de sacul cu manuscrise, trimise periodic la calorifer. Cu mai multă sau mai puţină gramatică (şi mai mult cu foarte puţină) amatorul, ispitit de un demon al publicităţii, işi incearcă peniţa şi trimite opinia lui... Căte nerozii poate comite un brav ascultător de muzică sau de text citit e de neinchipuit şi neantul grosolan al sacului cu corespondenţă prezintă singura compensaţie pentru psihologia primitorului, a unui permanent anonimat.



Programul, de două ori pe zi timp de şapte ore, al postului de radiodifuziune romănesc e obiectul unei corespondenţe critice, de cărţi poştale şi scrisori, voluminoasă. "Poşta amatorilor", condusă cu un sarcasm abil de poetul Adrian Maniu, care, in calitate de literat, se găseşte la locul lui de director al programului grăit, dă o foarte slabă idee de sacul cu manuscrise, trimise periodic la calorifer. Cu mai multă sau mai puţină gramatică (şi mai mult cu foarte puţină) amatorul, ispitit de un demon al publicităţii, işi incearcă peniţa şi trimite opinia lui... Căte nerozii poate comite un brav ascultător de muzică sau de text citit e de neinchipuit şi neantul grosolan al sacului cu corespondenţă prezintă singura compensaţie pentru psihologia primitorului, a unui permanent anonimat.


Ispitiţi să intre in mişcare, amatorii epistolari se sfiesc să semneze, nesiguri şi poate că ruşinaţi de propriul sentiment. Expresia devine cu atăt mai directă şi mai trivială. Maniacii sunt indispuşi de orice program şi egal adversari ai lui Beethoven şi ai domnului Ion Papuc, cimpoierul, se scarpină şi de Missa solemnis şi de Foaie verde, lobodă. Cel mai dureros enervant e corespondentul prost din naştere, insă armat cu considerente. Pentru nulităţile magnificente ar trebui studiată o notă sau o silabă cu afinităţi, care expediată cu o putere de şaisprezece kilowaţi să le spargă timpanul, singurul mod de a le ajunge urechile din depărtare.


Corespondenţa prezintă inconvenientul masiv că trebuie citită. Nimic nu face o dovadă mai amară a influenţei culturale, pe care este chemată să o exercite radiofonia, sublima născocire şi găselniţă a ştiinţei, ca lectura nesecatului curier. Se poate stabili, pe un grafic constant, că fericiţii autori anonimi ai scrisorilor postului de radiodifuziune nu inţeleg absolut nimic din ce se căntă şi se hondroneşte. Dacă ai fi Consiliu de Administraţie, ţi-ar veni găndul, faţă de rezultatele pipăite, să dai foc instalaţiilor, să arunci sălile de studio in aer şi, conştient, să te constitui prizonierul forţelor penale. Vei putea să te baţi cu pumnii in cap şi să afirmi pe un ton rugător: am greşit, n-avem ce face nici cu postul de radio; l-am incendiat, ca să dispară. Să ascultăm mai bine muzica de la Pesta şi să ne inecăm in ceardaş iluziile şi temperamentul.


Probabil că sensul criticii particulare sporeşte mai ales prin absenţa unei critici, rostită şi iscălită, a presei. In anii de cănd funcţionează postul Bucureşti, ziarele au inregistrat, laolaltă cu celelalte mărunţişuri, intre calendar, starea civilă şi temperatură, numai anunţul oficial al programelor. Nici o gazetă nu şi-a impus umilinţa de a cerceta programul aplicat şi de a oferi cititorilor, intr-o rubrică, un comentariu la o seară din program. Sunt situate, din punct de vedere intelectual, ziarele atăt de sus, incăt să nu poată deosebi activitatea postului Bucureşti de manifestările artistice ale flaşnetei. Această activitate, la care muncesc nişte robi de muzicanţi şi de literaţi şi un vast personal, de toată măna, tehnic şi ştiinţific, plus zeci şi sute de colaboratori din toate cămpurile unde băzăie viespea inteligenţei, este cu totul inexistentă pentru presa cotidiană.


Intr-un articol recent, apărut (bineinţeles) in revista de faţă, care, fiind o publicaţie oficioasă, nu poate părăsi prea mult obiectivitatea materialului, domnul inginer Şerban punea in discuţie participarea publicului amator la stabilirea programelor. Nişte asociaţii de radiofonişti scandinavi ar trimite la ei acolo nişte delegaţi, care, de acord cu directorii programelor, ar stabili o autoritate incontestabilă a difuziunii. Publicul n-ar mai fi guvernat de muzicanţi şi artişti in sensibilitatea lor, exprimată in microfarazi sau lămpi; ar căpăta un majorat democratic; s-ar simţi stăpăn pe destinul lui - jaz, valsuri, mazurci - şi ar fi compus din nişte demni locuitori ai celei mai săcăite planete. Trei delegaţi, de pildă, numai să fie delegaţi de asociaţii şi nu de directori, numiţi cu simbrie, ar pricepe mai exact - nu numai exact, ci infailibil fără greş - ce-i trebuie auditoriului decăt trei specialişti numiţi cu aptitudinile lor.


Raţionamentul e simplu şi lapidar. Cum să fie o sută de mii de abonaţi siliţi să asculte ceea ce au hotărăt căţiva domni, pe care nici n-au avut onoarea să-i cunoască? Şi votul obştesc ar părea legitim, dacă s-ar putea cunoaşte. Decăt trei delegaţi, care ar fi numai a treizecea mie parte din totalul abonaţilor propus, mai bine să participe la facerea programului suta de mii intreagă, căci numai o sută de mii de abonaţi reprezintă dorinţa precisă şi categorică a o sută de mii de oameni. Cum s-ar putea verifica dacă trei la o sută de mii reprezintă dobănda in deziderate a colectivităţii? Oricăt ar fi de suedeză sau de norvegiană această sută de mii de auzuri, nici in peninsula abstractă de la nord un individ nu se poate suprapune pe o sută de mii de indivizi. Nici in geometrie nu se pot acoperi decăt unghiurile născute la fel.


Dacă intenţia autorului articolului Auditorii şi programele de radio a fost, in spiritul contraponderilor necesare, ca delegaţiile să ia fiinţă şi la noi, unde ar mai trebui improvizate şi asociaţiile insărcinate să-i consacre, nu este greu de prevăzut ce s-ar intămpla. S-a văzut că merele de California nu prind in Vlaşca. In loc de trei, patru autori de programe, ar fi injuraţi şapte sau opt; in loc de un sac cu scrisori s-ar trimite la calorifer căte doi saci plini şi in loc de o sută de corespondenţi anonimi s-ar ivi o sută de mii...
Şi programele ar rămăne aceleaşi.


apărut in "Opere", volumul VIII, Publicistică, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă

Citeşte mai multe despre:   editorial,   sută

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de