Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Agenţia de rating Fitch a contrariat probabil pe mulţi depunctînd, în contextul crizei financiare internţionale actuale, tocmai sistemul bancar din România, considerat cel mai restructurat şi mai avansat sector din România din punctul de vedere al normelor şi standardelor europene prin faptul că a fost preluat aproape în totalitate de bănci străine de renume din Europa Occidentală.
Agenţia de rating Fitch a contrariat probabil pe mulţi depunctînd, în contextul crizei financiare internţionale actuale, tocmai sistemul bancar din România, considerat cel mai restructurat şi mai avansat sector din România din punctul de vedere al normelor şi standardelor europene prin faptul că a fost preluat aproape în totalitate de bănci străine de renume din Europa Occidentală. Vulnerabilităţile pentru care însă acesta a fost depunctat sînt reale, deşi despre acestea în general se evită să se vorbească în România. Şi dintre acestea multe provin tocmai din faptul că aproape toate băncile din sistem sînt străine, iar capitalul autohton, bun sau rău, practic a fost scos în decor.
Viteza de creştere a creditării – incriminată de Fitch, pentru că a întrecut măsura şi posibilităţile economiei, creînd vulnerabilităţi în condiţiile unei crize internaţionale de lichidităţi – derivă exact din acest fapt.
Banul românesc existent pe piaţă n-a fost de interes pentru băncile străine din România, pentru că acestea puteau aduce bani ieftini din afară, de la societăţile lor mamă din ţările de origine, unde, din cauza bancarizării la saturaţie, banul băltea. Era adus aici pentru a face pui prin acordări de credite către entităţi româneşti (firme sau indivizi).
De aici o serie de disfuncţii majore, care nu sînt ale unei bănci sau ale alteia, ci ale întregului sistem bancar din România, populat practic aproape numai de bănci străine. Vechiul adagiu bancar – “deposits make loans” (depozitele sînt sursa de credite) – nu se respectă în România. Din depozitele al căror stoc este de nici 35 miliarde euro, sistemul bancar din România a acordat credite deja de 42 miliarde euro. Diferenţa este reprezentată de credite acordate din bani din afară. O vulnerabilitate de bază, care reverberează şi iar reverberează, regăsindu-se în distorsiuni ale economiei! Aceste creditări peste posibilităţile economiei constituie o principală sursă a deficitului de cont curent extern, cea mai gravă problemă a României în perioada actuală. Oricum, de la sine înţeles, producţia internă nu putea ţine pasul cu viteza creditării, astfel încît totul s-a îndreptat spre consum din import. Başca faptul că investiţiile străine, de la care se aşteaptă o creştere a producţiei, nu au fost interesate de producţie, năpustindu-se în principal în sectoare de servicii (retail, financiar, imobiliar), ceea ce a amplificat tendinţa! Deficitele comercial şi de cont curent extern constituie numai dezarticularea de la suprafaţa lucrurilor. În profunzime este vorba de creşterea economică indusă, care este nesănătoasă şi nesustenabilă pentru că se bazează disproporţionat pe consum din import.
Dezinteresul practic pentru banul românesc a avut consecinţe grave. La depozite, băncile străine au putut practica dobînzi sub rata inflaţiei. Ceea ce a descurajat economisirea, dependenţa nejustificată de aportul de bani externi pentru finanţări. A fost, dimpotrivă, încurajat consumul acoperit din import şi deci a fost adîncit deficitul extern.
Situaţia a ajuns foarte gravă din punctul de vedere al politicilor monetare şi economice. Nu se poate încă instala practic o politică a dobînzilor. O majorare a dobînzii pentru încurajarea economisirii şi restrîngerea creditării a fost pur şi simplu emasculată de băncile comerciale, pentru că dobînzile la depozit nu se mişcau chiar dacă inflaţia creştea, iar singurele dobînzi care creşteau erau cele la credite. Şi nu o făceau suficient pentru a descuraja apetitul pentru împrumuturi, dar îndeajuns pentru a asigura profituri fabuloase, dincolo de limite, băncilor.
Banca Naţională a devenit prizonieră a băncilor comerciale străine. Eficienţa politicilor băncii centrale a ajuns aproape nulă. Orice restricţii introducea Banca Naţională, acestea erau şuntate de băncile comerciale prin apelul la resursele societăţilor-mamă din străinătate. Cînd au apărut unele probleme, a început “exportul” de credite, respectiv solicitările de împrumuturi ale românilor erau dirijate către societăţile-mamă din străinătate. Nu se mai importau bani, se exportau solicitările de creditare!
Şi, dacă, în contextul crizei financiare internaţionale declanşate de colapsul segmentului de risc al pieţei imobiliare americane, cam înţarcă bălaia preluării de bani de la băncile-mamă, căci acum banii acestora rămîn acasă să-şi apere redutele de acolo, va fi nevoie poate de ani să se corecteze disfuncţiile create de aceste parafinanţări din afară în sistemul bancar şi mai ales în economia din România.
