x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Răpirea din serai

0
Autor: Dan Dumitrescu 22 Mai 2009 - 00:00

Românii au luat cu asalt Stambulul. Fără gândul vreunei revanşe istorice, fără chef de uceniciri unduioase şi nici ademeniţi de binefacerile mărunte ale ciubucului, ale negustoriei de tarabă.



Toţi erau de-ai lui Mircea Lucescu. Adică suporteri. Suporteri ai Lucescului au fost şi turcii cărora românul le-a lăsat amintiri frumoase şi poza antrenorului de succes. Despre ucraineni, ce să mai vorbim? Până şi duşmanii, ăia puţini şi pricinoşi, s-au văzut nevoiţi să-şi îngroape resentimentele în propriul interes. Astfel, graţie lui Mircea Lucescu, a devenit monocoloră o lume pestriţă care a susţinut Şahtiorul în meciul cu Werder Bremen din finala Cupei UEFA. Şi fotbalul a avut de această dată un caracter profund democratic. Au câştigat majoritarii. Mircea Lucescu a devenit titular de drept în aula trofeelor europene. Pe când antrena pe Galatasaray, pe când îi antrena pe Hagi şi Gică Popescu, a mai câştigat Lucescu, Mircea Lucescu, o Supercupă a Europei. Succesul acela rămâne fidel definiţiei, dar nu are istorie, nu are construcţie, face parte din categoria performanţelor-blitz. De această dată, Mircea Lucescu are satisfacţia parcursului complet. Nu mă refer doar la faptul că a parcurs toate etapele unei competiţii pe care a şi câştigat-o. Dar Mircea Lucescu a intrat în teren cu echipa pe care el a construit-o de-a lungul a câţiva ani buni. Acest argument taie graniţă distinctă între succesul personal şi succesul colectiv. Pentru asta îl felicit pe Mircea Lucescu. Şi-atât! Atât despre fotbalul finalei, despre meritele prin care Mircea Lucescu a îmbogăţit momentul! Mai departe nu au decât să se aventureze fie lustragii, fie contestatarii cusurgii. Ceea ce se şi întâmplă de fapt. Observam că finala Şahtior - Werder a fost asumată de foarte mulţi români ca eveniment care ne aparţine. La prima vedere ai putea bănui că singurul motiv al acestei asumări ar fi faptul că Mircea Lucescu şi Răzvan Raţ se află vremelnic în slujba ucrainenilor. Eu cred că prezenţa celor doi români în competiţie nu a reprezentat decât pretextul fugii de-acasă. Pretextul fugii dintr-un fotbal sărăcit de performanţe internaţionale, dintr-un fotbal al mizeriilor de tot felul. Faptul că Mircea Sandu şi-a motivat absenţa de la întâlnirea cu procurorii DNA prin participarea la finala de la Istambul pare a avea subînţeles metaforic. Simpla fugă de-acasă nu ne ajută însă în nici un fel. Dacă, în schimb, din călătoriile noastre nu ne-am întoarce doar cu Răpirea din serai, dacă am fi capabili să mai furăm şi modele, poate ne-ar fi mai bine, poate că n-am mai fi tentaţi să evadăm cu orice preţ.
Citeşte mai multe despre:   editorial,   mircea,   lucescu

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de