Rătăciţi printre cărţile din casă

Am început să-mi privesc figura pe monitorul calculatorului. Să-mi disting fizionomia cu surpriză atunci când mă uit în oglindă la zâmbetul meu. Tristeţea cred că mi-o ştiu destul de bine cum arată. Mă gândesc la mine însumi şi mi-aş dori să fiu o excepţie a societăţii în care trăiesc, un exemplar nereprezentativ al lumii contemporane.

Pentru că în loc de nervi simt că încep să am cipuri. Uneori, într-un exerciţiu de dezmorţire, ca un fel de gimnastică elementară, reuşesc să mă desprind, aidoma unei etichete uzate, de pe propriul meu creier. Şi atunci îmi văd dendritele neuronale înlocuite de circuite electronice, venele şi arterele plastifiate, siliconate, şi ochii parcă-mi sunt două camere de luat vederi conectate la o unitate centrală, Doamne Dumnezeule!, pe zi ce trece mai performantă, mai încărcată de date, de cifre, de informaţie şi pe zi ce trece mai rapid capabilă să reacţioneze la orice eroare de sistem, rejectând orice nepotrivire cu matriţa standard ca pe un virus extrem de periculos.

Speranţele mele, visele mele se desfăşoară într-un spaţiu virtual, pe care mi-l alimentez printr-un link sau cum se cheamă legătura aia cu un alt univers plat, golit de stele şi luminat cu neoane. Curiozitatea mea a devenit, treptat-treptat, un motor de căutare printre site-urile în care i-am transformat pe prietenii mei, pe vecinii mei, pe oamenii pe care îi întâlnesc. Comparaţia dintre un sit şi site-ul cotidian mă blochează, îmi cade capul într-o parte, eroare de sistem, "aţi vrut să gândiţi site?". Arheologia nu mai are rost, este o pasiune perversă, o meserie moartă. Ce rost mai are trecutul când nu mai există viitor? Viitorul, cândva un teritoriu previzibil, format dintr-o sumă de trăiri adevărate şi de muncă mirosind a geniu, a inspiraţie sau a transpiraţie, s-a transformat într-un spaţiu virtual care poate fi schimbat într-o secundă, oricând, de către oricine, de către cine-ştie-cine, printr-o simplă apăsare de buton. Ce rost are să cunoşti sau să iubeşti un trecut, întins morbid pe masă? Mai ales, cât mai durează trecutul? Trei zile, atât timp cât stă mortul lângă familie şi prieteni până să fie îngropat, nu-i aşa?

Librăriile. Da... librăriile... îmi plac. Au un miros specific. Şi o atmosferă aparte, oamenii vorbesc mai încet şi nu se mai grăbesc în perimetrul ăla care parcă e rupt din altă lume. Da-da. Parcă e rupt din altă lume. E plin de geniul sensibil al unor oameni pe care nimeni nu-i mai poate atinge. Rătăceşti printre sumedenia de titluri scrise în toate felurile, dar parcă e o altfel de rătăcire decât cea de pe drumul spre acasă. Mai caldă. Acolo mai degrabă ai speranţa că poţi să ajungi undeva. Pe câtă vreme pe drumul spre casă te pândeşte mereu primejdia de a nu ajunge, până la urmă, nicăieri.

Nu. Nu locuiesc la o anumită adresă. Refuz dreptul de a fi informat despre orice. Refuz statutul de casnic al unui spaţiu virtual. Acasă e locul ăla pe care nu-l pot rătăci, pentru că de fapt el mă conţine pe mine.