Ravagiile „regulii 80/20“ în criza din România

De peste un secol, economişti de renume ai lumii au fundamentat ceea ce s-ar putea numi „regula celor 80/20 la sută“ cu aplicabilitate în distribuţia veniturilor, dar nu numai, într-o economie, indiferent care ar fi aceea. 80% din venituri se concentrează la dispoziţia a doar 20% din populaţie, în timp ce 80% din populaţie abia dispune de 20% din ansamblul veniturilor. Regula este valabilă şi în ţările bogate, şi în ţările sărace, diferite fiind doar nivelurile absolute, dar în ce priveşte ponderile situaţia este aceeaşi! Regula se verifică şi la distribuţia cifrei de afaceri dintr-o economie. Puzderia de firme mici şi mijlocii, preponderente ca număr, abia furnizează câteva procente din cifra de afaceri pe ansamblu, în schimb grosul concentrându-se la un număr restrâns de firme mari. Şi, în ciuda contestărilor regulii de-a lungul anilor, economiile, indiferent care au fost acelea, s-au încăpăţânat să probeze regula, în procentaje mai mult sau mai puţin apropiate de articulaţia-bază.

Economia din România nu face excepţie! Pe ambele planuri menţionate. Atâta doar că, fiind o anexă bananieră a ţărilor vest-europene, regula distribuţiei discrepante se manifestă accentuat atât în ce priveşte cifra de afaceri, cât şi în ce priveşte veniturile, fiind vorba mai degrabă de 90/10!

Criza – şi sub aspectul generării, şi sub aspectul încercării de combatere – nu putea sări din barca demoniacului 80/20! Căderea economiei a fost provocată de anomaliile strânse anterior în economie – de consum fără producţie, cu faţeta sa externă importuri fără exporturi – la care a contribuit precumpănitor creşterea economică nesănătoasă şi nesustenabilă din perioada 2004-2008, bazată integral pe consum din import stimulat de creditarea acestuia fără noimă de către băncile străine. 80% din nesustenabilitatea situaţiei provenea din creditul de consum fără acoperire în posibilităţile reale ale economiei. Celelalte 20% proveneau din creşterile de salarii şi pensii finanţate din creşterea economică respectivă. La căderea economiei, ajustarea pe toate aceste componente era inevitabilă.

Din convingere proprie sau la comandă externă, d-l Isărescu a decis să-şi folosească influenţa pentru a se aplica regula 80/20. Şi l-a găsit pe d-l Boc care s-o implementeze! În timp ce, prin politica de curs şi de preţuri promovată de BNR i-a protejat pe cei vreo 20% din populaţie şi din economie care erau vinovaţi de 80% din criză – respectiv cei ce au dat (băncile) şi cei ce au luat creditele de consum fără noimă –, politica dusă de guvern a vizat să corecteze situaţia de ansamblu punând să plătească oalele sparte pe cei 80% care erau vinovaţi doar de 20% din criză, respectiv salariaţi, pensionari, contribuabili (şi nu doar individuali, ci şi firme private). Şi toate acestea în numele unei teze complet eronate, dar tot din aria diavolescului 80/20: statul este de vină, statul să plătească (adică salariaţi, pensionari, contribuabili). Dar, vai!, nesustenabilitatea invocată nu venea de la stat, ci de la sectorul privat, căci nu statul era vinovat de consumul pe credit fără producţie, ci sectorul privat şi, mai precis, băncile străine din România.